sucker for pain


Chiar daca nu se vorbeste despre el, majoritatea barbatilor singuri din Kyoto cunosc bine acest hotel. Aici se afla inima prostitutiei din oras, fie ca e vorba de prostitutie voluntara sau de trafic cu carne vie. Nimeni nu intreaba si nimeni nu raspunde, aici fiind indeplinite rapid dorintele mai scumpe sau mai ieftine ale clientilor contra unui pret uneori prea piperat, insa niciodata negociat. Prostituatele de aici sunt in exclusivitate femei, acestea neavand nici un cuvant de spus in afacerile in care sunt implicate, lasandu-se complet pe mana celor care le comercializeaza trupurile.

sucker for pain

Joined: 02 Jan 2010, 19:45

06 Apr 2017, 19:29 #1

... Iata-l pe Tatsurou Sakurada intr-o alta fotografie mai mult decat graitoare (a se observa pozitia degetelor, ce releva apasarea tastei ‘4’, corespunzatoare etajului unde se gaseste dragostea sa). Asistam, de asemenea, la un pattern clar educat in timp: reporterul nostru ne-a informat de rapiditatea cu care barbatul a apasat butonul - evident, dorul il impingea din spate!

In urma cu 4 ani, luase o hotarare la fel ca toate acelea ce insotesc, de obicei, debuturile de roman : una aparent banala, insa cu implicatii cu potentialul de a-i schimba complet viata. Iar acum, exista si o data la care acest potential avea sa se implineasca - 26 iunie 2017. Setasera aceasta data. Insirate intr-un haos complet necaracteristic lui, zaceau oferte de la varii agentii de turism. Toate, conducand catre destinatia implinirii destinului.
Monaco. O zi cu soare, sperau.
Si pana atunci, viata sa de carusel turbat trebuia pusa in ordine - asta, pentru a primi cum se cuvine fericirea preparata cu atata grija. Ar fi pronuntat chiar cuvantul putin spus periculos… prefabricata. Dragostea sa pentru Nobu era cat se poate de veridica, dar pornind de pe un teren alunecos, o fundatie putin spus indoielnica, si anume ambitia de a se indeparta de cel care stia sa-l reduca, de la el insusi la nimic, in doar cateva secunde.

In aceasta fundatie, intrase si teama de definitie. Alungase atat de mult ideea de a incerca sa traseze conturul sentimentelor sale pentru Tatsurou incat, de fiecare data cand se ivea ocazia, ideea se reintorsese in mintea sa cu forte proaspete, gata sa lupte pentru drepturile sale. Astfel incat Raven hotari sa nu o mai alunge, ci sa o investeasca - ori talentul sau de afacerist putu fi vazut chiar si aici, din moment ce alese ca locas de investitie cotlonul - prea mic atunci - destinat lui Nobu.
Si precum o planta, udata cat trebuie, soare bun, fertilizatori, iubirea incoltise si daduse rod. Atentia oferita i se intoarse inflorita - Nobu nu actiona pe principiul actiunii si reactiunii, ci oferea triplu mai mult decat i se dadea. Il coplesise cu atentia sa la detalii, cu modul in care il primise pur si simplu asa cum era, neprelucrat. Raven indraznise chiar sa faca pasii nediplomatici de a se exprima complet liber de fata cu barbatul, si acesta ascultase, deschizandu-si tot mai tare inima… si inainte sa-si dea seama, se avantase cu capul inainte pe acest drum ce parea fara de sfarsit.

Reusise sa se lase de fumat de 6 luni, o adevarata realizare in contextul lansarii, in acest timp, a francizei pe care o prezida. Urmase ea.
Insa problema cu ea, doamna de praf alb, era ca nu putea fi cumparata de la orice colt de strada. Printr-o serie de conjuncturi favorabile, reusise sa-si reduca la jumatate consumul - evident, crescand, astfel, distanta si intre doze.
Lucrurile incepusera sa intre pe un fagas de normalitate aproape suspect. Pana si tiganca i-o spusese.
Sefu’, nu va vad bine. Negru, negru, am tras 7 carti negre la rand, nu e bine.
Si zambise afabil si atat de ignorant. Tiganca mereu isi facuse treaba, excesul sau de zel caracteristic si afirmatiile conform carora ei ar fi fost de fapt aceeasi familie facura pe Raven o impresie cam la fel de puternica precum bataia vantului.
Si tura trecuta cand prezisese, se implinise, si totusi, considerase asta doar hazard. Doar hazard, desi fusese aproape izgonit de pe lumea asta. Acuratetea ei fusese incontestabila, si alesese sa inchida ochii.
Iar acum, se intampla… asta?! Din tot ce se putea intampla pe acest pamant, banuia ca o tentativa de asasinare ca acum 4 ani ar fi fost mai acceptabila decat un asemenea dezastru.

Ne vedem intr-o saptamana, sa mai scapam de tarasenia asta. Nu cred nimic, sa nu te consumi cu asa ceva.

Stii.

PS: Nu uita sa alegi o oferta, trimite-mi pe mail optiunea ta.


Inca de cand aparuse stirea, ora 7 diminieata, ii lasase nenorocitului un mesaj limitat la o locatie si o ora: Ankoushoku, 2 AM, gaseste-ma. Un miracol il tinuse pe loc pe parcursul tuturor intalnirilor din ziua aceea, un alt miracol il facu sa surada slab si neimpresionat cand stirea ii fu adusa la cunostinta (a doua oara, neoficial) de catre secretara sa. Privirea ei plina de mila ii statuse in creier toata ziua, acea pironire aproape inlacrimata, ca si cum ar fi decazut in ochii ei, ca o inversare a raporturilor…
Unde se ajunsese intr-un timp asa scurt, in ce ghena de gunoi putuse sa il tarasca?
Isi facuse aparitia la hotel inca de la 11 noaptea, trantind o suma frumusica de bani pe tejgheaua proprietarului - o parte, pentru camera, o alta parte, pentru ca in acea camera sa nu se gaseasca nimeni altcineva, o alta, pentru tacerea sa absoluta (ca il recunoscuse imediat, asa cum era de imaginat), si cea din urma fu insotita de descrierea singurului barbat care avea permisiunea sa intre in camera respectiva. Ii fu infernal de greu sa-l descrie, temporala superficiala umflandu-i-se in relief pe tample, inrosindu-se puternic, incapabil sa-si stapaneasca reactiile - spre satisfactia patronului.

Se arunca pe pat de cum ajunse. Fuma prima tigara din 6 luni, ignorand complet greata din ce in ce mai puternica. La a cincea tigara (aprinsa in lant, una de la alta), nici macar nu simti ca-l strangea camasa in jurul gatului cu fiecare fum impins in piept, cu forta.
Fusese atat de aproape, atat de aproape, si totul s-ar fi sfarsit pur si simplu. In anii ce trecusera, il impinsese progresiv la o parte, pana ideea legata de franciza ii incolti in minte si deveni cu adevarat prea ocupat ca barbatul sa mai aiba pentru ce sa-l acuze. Sigur, toata nebunia cu cautatul unor constructii suficient de bune pentru cluburi, editarile necesare, decoratiunile, toate fusesera un paravan excelent dupa care isi dusese traiul ascuns alaturi de Nobu. Scapand de sub influenta lui Tatsu, se scufundase in fiinta sefului de clan, si reciproc, iar imposibilul deveni posibil.

Casatorie. Nu era vreo copilita, sa spuna ca nu se gandise niciodata la asa ceva. Cu siguranta, insa, nu se gandise ca se va casatori din dragoste, poate doar din interes. Insa la Nobu, cele doua se impleteau intr-o combinatie care pur si simplu ingenunchease fie si o tentativa posibila de refuz din partea lui Raven. Spusese da… insa constientiza implicatiile, in tacere. Amanase pe cat posibil momentul fatal, momentul in care avea sa reteze cordonul invizibil ce-l tinea legat de Tatsurou, si iata ca acum, soarta sau cineva cu prea mult haz il impinsese sa ia o decizie mai curand decat i-ar fi placut.
Barbatul intra pe usa, Raven habar nu avea cand se scursesera atatea ore. ”Incuie.” Ordona cu raceala. Dimprejur, erau complet izolati fonic - se auzeau numai gemetele exagerate ale prostituatelor.
Perfect, deci putea sa urle. Se ridica de pe pat, apropiindu-se incet, calculat de el… iluzia de calm se spulbera in cioburi cand deschise gura din nou sa vorbeasca: ”Dracu’- sa - te - ia.” rosti sacadat, crezand ca astfel isi va mai putea pastra cumpatul, dar se insela amarnic. ”Sa ma tarasti pe mine in noroi, te credeam in stare, dar sa o faci chiar tarandu-te si pe tine…”

Lua de pe pat revista deschisa la articol, pe care-l citise repetitiv pe parcursul intregii zile. O arunca tintit catre el. ”DRACU’ SA TE IA!”



I was a king under your control
I wanna feel like you’ve let me go



Reply
Like

Joined: 18 Mar 2017, 22:27

08 Apr 2017, 12:11 #2

... Iata-l pe Tatsurou Sakurada intr-o alta fotografie mai mult decat graitoare (a se observa pozitia degetelor, ce releva apasarea tastei ‘4’, corespunzatoare etajului unde se gaseste dragostea sa). Asistam, de asemenea, la un pattern clar educat in timp: reporterul nostru ne-a informat de rapiditatea cu care barbatul a apasat butonul - evident, dorul il impingea din spate!

“Domnule director, nu am vrut să fiu eu cea care vă anunță, dar...”

“Ieși.”

“Dar trebuia să...”

Ieși, mârâi el, strângând telefonul în pumn.

Cumva, prin vreo minune a zeilor, se conformă, și îl lăsă singur. Poate că alți oameni în poziția sa ar fi preferat ultimul etaj al clădirii drept locație pentru birou; și desigur, asta făcuse și el, dar doar de ochii lumii. Realitatea lui era captivă aici, la etajul treisprezece, singuratic și separat, un loc unde doar el și cei mai apropiați dintre apropiații săi aveau acces. Era ceva romantic legat de acest număr, romantic și morbid deopotrivă, ba poate chiar magic, și cu siguranță îi ghidase întreaga viață. Treisprezece, mereu treisprezece, și uneori despărțit, dar mereu acolo—unu și trei sau trei și unu sau orice combinație ori aranjament ori permutare posibilă. O realitate aproape ireală.

O realitate ireală care, după toate legile firii, nu se potrivea realității imposibil de reale.

Nu-și amintea cât trecuse de când îl văzuse ultima oară. Prea mult, ar fi spus acum vreun an. Prea puțin, ar fi spus acum. Nu avea importanță, timpul era relativ, la fel ca orice altceva pe lumea asta. Și nici el nu avea importanță, stabilise asta de la bun început, asta era regula principală după care se ghida în... nici măcar nu voia să îi spună relație. Nu-și amintea când îl văzuse ultima oară, dar asta deja devenise obișnuință. Întâi fuseseră scuzele, apoi tergiversările, apoi la naiba, apăruseră lucruri cu adevărat importante, pe care nici măcar Tatsurou nu le putea ignora. Poate că totul pornise ca o încercare de a se detașa de el; motive, probabil, ar fi avut destule—drace, dacă până și el ajungea să recunoască asta, atunci era clar ceva grav. N-ar fi putut spune că îi ducea dorul, nu era capabil de o asemenea complexitate sentimentală... Dar i-ar fi plăcut să îl aibă prin preajmă. Era o jucărie, și îi plăcea să știe că are posibilitatea de a se întoarce la jucăria lui atunci când se plictisea de toate celelalte.

Și acum, asta.

Ridică revista de pe masă cu scârbă, ochii fugindu-i pe caracterele ce se înșiruiau într-o ordine perfectă, rânduri întregi, citindu-le fără a le putea pricepe semnificația. Pozele îi atrăgeau atenția, îi ocupau cea mai mare parte a conștiinței... Cum naiba se întâmplase?! Cum naiba...? Mereu fusese precaut, chiar și atunci când ar fi vrut să dea la o parte orice precauție, știa prea bine că nu își putea permite greșeli, nici din partea lui, și cu atât mai puțin din partea altora. Dar existau fotografii acum, fotografii care să îi ateste slăbiciunea, fotografii pentru care cineva se făcea responsabil...

Asta dacă nu cumva cineva o făcuse intenționat.

Ce prostie, sigur că cineva o făcuse intenționat, lucrurile de genul ăsta mereu erau făcute intenționat... Dar adevărata problemă era dacă fusese cineva în care chiar avusese încredere.

Cineva ca...

Mototoli revista în mâini și își alungă acest gând din minte imediat ce se formă.

Sau cel puțin, încercă—și cu cât încerca mai tare, cu atât gândul persista, de parcă ar fi vrut să-l sfideze. Cât de potrivit... într-un sens distorsionat și îngrozitor, dar potrivit, în orișice caz.

Deschise telefonul, ignorând zecile de notificări, mesaje, e-mailuri și apeluri nepreluate, și se holbă (pentru a câta oară, oare?) la mesajul scurt din partea lui. Locație, oră, ordin. Ordin. Scrâșni din nou din dinți, nici pe departe la fel de tare ca prima oară când îl citise, dar tot sonor și aproape dureros. Ce naiba era în capul lui? Să-i ordone? Lui Tatsurou? Sau poate i se urcase la cap, n-ar fi fost prima oară, și cu siguranță nici ultima. Dar tot nu putea să ignore faptul.

Așa că așteptă.

Văzu cum secundele se scurgeau încet pe cadranul ceasului, minutele, orele; sub ochii lui, orașul pulsa de viață, oamenii și mașinile îndreptându-se în toate locurile, iar lumina artificială și țipătoare începu să predomine pe măsură ce noaptea acapara cerul aproape imposibil de zărit.

Până seara, deja ignorase undeva la vreo două sute de apeluri disperate de la diverși parteneri de afeceri, răspunzând scurt și sec (chiar mai scurt și mai sec decât îi stătea în mod normal în fire) doar celor care nu suportau amânare, iar telefonul continua să bâzâie în surdină, de parcă vreun nenorocit invizibil voia să îi dea o gaură cu bormașina prin creier, chiar și la o oră așa târzie. Cât mai puteau să continue în ritmul ăsta? Tatsurou era un om răbdător, mai răbdător decât s-ar fi așteptat alții—alții, mai slabi ca el, alții, care nu îl cunoșteau, alții, mereu alții—dar până și răbdarea lui, cândva o certitudine absolută și incontestabilă, părea să fi ajuns la final. Rezistase eroic. Sau anti-eroic. Oricum, rezistase, cumva, în ultimii patru ani, și așteptase.

Așteptase.

Mai mult decât suficient, prea mult, chiar.

Ce?

“Plec.” Ieși furtunos din biroul spațios, făcând-o pe secretara tânără al cărei nume îi scăpa să tresară, și trânti ușa în urma sa. Își puse telefonul de serviciu (închis, bineînțeles) pe biroul ei. “Afaceri. Nu știi când revin. Nu sunt disponibil pentru nimeni.

Nu așteptă să vadă dacă pricepuse.

Zborul de la Tokyo la Osaka, o oră și un sfert, apoi încă o oră de la Osaka la Kyoto, cu mașina. Timpul trecea prea încet, mult, mult prea încet... Atunci când intră în apartament, ceasul arăta puțin după ora zece. Încă patru ore, și nu credea că mai putea să reziste—pe de o parte erau nervii și stresul și toată agitația de pe parcursul zilei care începeau să-și spună cuvântul, iar pe de altă parte, așteptarea în sine devenea palpabilă, și îi întindea cu atât mai mult nervii, amenințând să îi sfărâme. Se schimbă. Apoi măsură camera în lung și-n lat. Fumă, mult. Se schimbă din nou, ceva mai lejer de data asta. Mai fumă câteva țigări și bău un espresso. Auzi telefonul sunând; probabil era Sayuri, însă nu răspunse. Dacă ar fi vorbit cu ea s-ar fi calmat. Nu voia să se calmeze. Voia să-și verse nervii pe el.

Și avea să o facă.

“Camera 313,” fu anunțat la recepție la Ankoushoku.

Evident.

Făcu un semn scurt din cap în semn de mulțumire și urcă scările câte trei, simțind cum nivelul de adrenalină din sânge îi crește cu fiecare secundă, și niciun gând coerent nu îi mai rămăsese în cap. Ar fi fost de-a dreptul magnific, dacă nu ar fi fost atât de îngrozitor. Intră furtunos cu câteva secunde înainte de ora două, trântind ușa în urma sa.

“Incuie.”

Se conformă, spre surprinderea sa.

Apoi—...

“Cine te crezi?” Vocea îi era joasă precum un tunet îndepărtat, amenințând furtuna. “Cine te crezi, să arunci cu acuzații în stânga și-n dreapta, să...” Nu apucă să-și termine ideea—nu că ar fi putut fi coerent cu adevărat, și simțea cum începea să piardă controlul—atunci când fu lovit în piept de revista aia nenorocită. O prinse până să apuce să cadă pe covor, și o aruncă în lături, fără vreo direcție anume, însă reușise să spargă ceva, judecând după sunetul caracteristic. Traversă camera cu câțiva pași, reducând considerabil distanța dintre ei, și își înfipse mâna cu putere în gâtul bărbatului mai tânăr. “Hai să stabilim ceva,” vorbi el apăsat printre dinții încleștați. “Tu nu mă șatajezi pe mine. Nu știu ce jocuri vrei să joci, Raven, dar ți-ai ales persoana greșită. Așa că o să te oprești dacă ai de gând să mai trăiești. Clar?!

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Reply
Like

Joined: 02 Jan 2010, 19:45

12 Apr 2017, 04:57 #3


Avea de gand sa mai traiasca? Avea pentru ce, deci da. Aspectul financiar nu mai constituia un motiv real,doar unul gadilator pentru ego-ul sau si in ciuda trecutului suferind. Dar banii urmau un traiect ascendent de ani de zile deja, singura gaura pe care o daduse in mod voit fiind la investitia in franciza. Roadele fusesera, evident, compensatorii. La fel, atentiile lui Nobu urmasera acelasi crescendo, proportional cu propria sa atentie crescuta, dezvoltata in sentimente veridice.
Si aceasta din urma parte facu motivul pentru care i se dilatara puternic pupilele cand simti ca isi pierde respiratia, sub stransoarea ferma a lui Tatsurou. Raven avu reflexul de a-si musca buza. Insa ratiunea prelua comanda mult prea tarziu, cand deja gasise o gura de aer de pe urma careia sa rosteasca: ”Indrazneste numai.” Se temu, aceeasi poveste vesnica, o slabiciune plecand parca rotulian isi facu loc prin traiectele ascendente ale maduvei spinarii, gata sa-l faca sa cedeze, a prea multa oara. Acum, daca il provoca pur si simplu sa il ucida, stia ce ar fi lasat in urma, in eventualitatea acestei indrazneli extreme din partea lui - insa la cel din fata sa, extremul putea sa devina firesc atat, atat de simplu...

Atunci, insa, se intampla ceva, pentru prima data in istoria lor comuna, intinsa deja pe mai bine de jumatate de deceniu. Forta aerul sa-i intre in plamani, corzile vocale vibrandu-i sub presiunea impusa, suficient de puternic ca pana si Tatsu sa simta prin degete. Isi ridica brusc bratul, prinse in mana un smoc de par de-al barbatului, il stranse in pumn si trase cu o forta de care nu avea habar ca e capabil. Sub influenta sa, capul sau aproape se lipi de umar, cu un pocnet surd. In agresiunea atat de rapid instalata, cateva fire brunete se desprinsera, capetele lor ivindu-se intre degetele sale - parul de care trasese atat de pasional de probabil mii de ori, acum, mort in mana sa. Se forta atat de tare sa respire rar, dand gres in curand, pentru ca in preliminarul gestului, in act in sine si in rezultatul pe care il privi in palma, adunase totul deodata. Tot ce putea fi definit, teama sa patologica de el, atractia si ura extrema de acum, laolalta cu tot ce nu putea fi definit - si care ajunsese investit, cu tact, in altcineva. Adrenalina ii impinse pleoapa superioara, astfel incat intreg irisul ii era dezvelit, de furie. Profitand de momentul in care, inevitabil si probabil de soc, Tatsurou slabi stransoarea asupra gatului lui, il impinse cu cealalta mana de umar, dandu-l la distanta de el.

Recupera respiratiile sugrumate pana atunci, ajungand sa hiperventileze curand, stiind ca avea putin timp sa spuna ce are de spus: ca intotdeauna, de altfel, traia in umbra razbunarilor lui, extrase chiar si din cel mai infim gest care ar fi putut sa-i submineze dominanta fata de el. Tura asta, insa, nu avea sa renunte la lupta, sub nicio forma. Nu planuia sa mearga pana la capat cu confesiunile, ajungand pana la punctul la care sa-i explice ca viata sa urmeaza sa se schimbe, total, si nu alaturi de el. Nu mai simtea nevoia sa se explice in fata lui…dar ca sa-i faca in ciuda, in schimb, da, ar fi facut-o, abundand de detalii legate de Monaco. Nu mai era vorba de datorie, ci de upper hand - pozitie la care Raven tanjea de atata timp s-o aiba in raport cu el.

”Nu mai sunt acelasi plod care doarme pe carton, Tatsurou. Acum, pot sa te distrug si eu.” marai animalic. Probabil nu era adevarat doar raportandu-se la el singur, dar… incetase sa mai fie singur, nu-i asa? Urma sa oficializeze faptul ca era acum o entitate …
Mentinu acelasi contact vizual, cu pupilele suficient de mult dilatate cat irisul sa se intrevada mai mult ca un contur abia-abia trasat. Era atat de sigur pe felul furios in care arata, fiindca mai vazuse aceasta scena in trecut. Se visase pe sine zicandu-i astfel de cuvinte - cosmaruri cu transpiratii reci. ”Te vei duce sa recunosti ca veneai la mine doar sa discutam afaceri. Atat.” Nici nu mai conta ca nu era sigur ca nu fusese chiar el in spatele acestei sarade - important era ordinul dat, atat de categoric. ”Tu, pentru ca eu sunt ocupat. Pentru tine, ocupat de - fi - ni - tiv.” Accentua, cu o satisfactie greu de infranat, ultimul cuvant.

Isi infrana cu greu pornirea de a face un pas inapoi, defensiv, fortandu-se sa-si infiga picioarele in pamant. ”Nu mai e niciun joc de jucat.” Intreg corpul i se intari reflex, pregatindu-se pentru riposta. ”S-a terminat.” Gafai puternic, isi musca limba tura asta,dar nu putu, nu avea cum sa nu. Intre noi, TOTUL s-a terminat!



I was a king under your control
I wanna feel like you’ve let me go



Reply
Like

Joined: 18 Mar 2017, 22:27

16 Apr 2017, 07:41 #4

“Îndrăznește numai.”

Tatsurou se încruntă puternic, și preț de o fracțiune de secundă, șoc desăvârșit se așternu pe chipul lui—șoc, amestecat mai apoi cu furie și neînțelegere. Chiar atât de tare să se fi schimbat lucrurile în cele câteva luni de când nu îl mai văzuse? Luni, da, dar înainte de asta... Nu conta, hotărî el, vocea aroganței reducând-o la tăcere pe cea a rațiunii. Dar cât de nebun trebuia să fie pentru a îndrăzni să i se opună, atât de direct și fără cea mai mică urmă de părere de rău? Atât de repede să fi uitat că nu admitea nesupunerea? Sau poate că la mijloc era o dorință pentru durere, o nevoie patologică, chiar...

Dar tot nu se explica.

Nu, era mai mult decât atât.

Ceva îi scăpa—ce anume? Ce se întâmplase pentru a declanșa o asemenea aversiune? ... Pentru că până și el se ferea să o numească ură, deși nu încăpea urmă de îndoială asupra faptului că ăsta era singurul sentiment pe care îl transmiteau irișii albaștri, atât de mult reduși de pupilele dilatate. Sigur, aceasta existase dintotdeauna, și fusese conștient de asta, doar că mereu putuse să îl țină sub control—ce naiba se întâmplase pentru a aduce lucrurile într-un asemenea stadiu? Pentru a îndrăzni să se opună atât de vehement? Indiferent cât ar fi căutat răspunsul undeva în trecut, nu îl putea afla; și cu cât adâncea căutarea, cu atât ajungea să ignore prezentul, să îl alunge într-un colț al conștientului. Încrezându-se prea mult în propriile puteri. Greșeală.

Niciodată.

Ba da.

O greșeală uriașă, pe care ar fi trebuit să o prevadă și să o combată la timp.

Dar nu o făcuse.

Totul se întâmplă în succesiune rapidă: mâna lui Raven în părul lui, trăgând cu o forță nebănuită; îi scăpă un icnet slab, mai degrabă datorat șocului decât durerii. Urechea îi țiuia ca urmare a mișcării bruște. Nu își dădu seama că slăbise strânsoarea decât atunci când Raven îl împinse la o parte—și instinctiv, în virtutea inerției, se dădu în spate, surprins până și el de... De ce? Îndrăzneală? Putere? Dorința cronică și inexplicabilă de moarte? Indiferent, îl privi preț de câteva secunde, cu ochi mari, fără să își mai ascundă surpriza absolută, fără să spună nimic, fără să înregistreze primele câteva cuvinte pe care le spunea; cuvinte pe care le-ar fi considerat amenințări nebunești și goale de sens în urmă cu ceva timp, însă până și el trebuia să recunoască (sieși, numai și numai sieși, fiindcă nu ar fi admis-o în fața altcuiva sub nicio formă) că poate îl subestimase. Îl cântări din priviri, de-a dreptul șocat... Și atât. Preț de acele câteva secunde, nu mai încăpu în el nimic altceva. Ascultă. Ascultă, tăcu, scrâșni din dinți, și așteptă, încercându-și răbdarea, împingând-o dincolo de limită.

... Apoi, inevitabil, se dezlănțui. Aruncă un dos de palmă cu toată forța de care era capabil peste obrazul lui Raven, pe care chiar dacă îl prevăzuse, nu avusese cum să îl evite, nu la o distanță atât de mică. Superioritatea fizică a lui Tatsurou își spunea cuvântul: bărbatul mai tânăr se dezechilibră sub acțiunea forței, dar nu îl lăsă să cadă. Cu un gest care ar fi putut trece drept tandru dacă nu ar fi fost atât de brutal, îl prinse de umeri și îl împinse cu putere spre perete, folosindu-se de propria greutate pentru a-l țintui acolo. Degetele se strânseră în părul scurt al lui Raven, și apăsă puternic, forțându-l să stea lipit de perete. Dacă el credea că avea să plece de acolo așa cum venise, după tot ce făcuse... “Îndrăznește numai,” îl imită el. “O să rămâi întotdeauna plodul ăla împuțit care doarme pe cartoane, indiferent cât de mult vrei să fugi de asta, indiferent cât de sus urci. Eu te-am adus unde ești acum, al dracu’ puști ce ești, ai face bine să nu uiți asta. Fără mine ești nimic. Și cred că nu m-am făcut înțeles. Tu nu stabilești nicio regulă. Tu nu ești deasupra mea. Tu nu îmi dai mie ordine.” N-ar fi acceptat ordine nici de la o persoană realmente superioară lui, darămite de la un... nimeni, până la urmă.

Un nimeni? Chiar așa?

Era teritoriu periculos, și părea mai înțelept să nu se ducă într-acolo, nu acum, cel puțin.

Încleștă pumnul mai tare în părul lui; voia să îi provoace durere. Cât mai multă durere, poate-poate avea să priceapă...

Ce, Tatsurou? Ce?

Într-un nou acces de furie provocat de simplul gând, de însăși ideea că ar fi putut fi altceva, orice altceva la mijloc, îi trase capul înapoi, după care îl izbi din nou de perete, poate chiar mai tare decât mai devreme. Voia să îi provoace durere, să-l facă să simtă pe pielea lui ce însemna să încerce măcar să inverseze rolurile, să încerce să îl controleze—da, da, asta era. Atunci când vorbi, vocea îi era doar puțin mai mult decât o șoaptă, surprinzător de calmă pentru poziția în care se afla, de parcă ar fi fost tunetul din mijlocul furtunii. “O, nu, Raven, nu s-a terminat nimic între noi. Abia începem.”

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Reply
Like

Joined: 02 Jan 2010, 19:45

20 Apr 2017, 10:38 #5

Undeva adanc in Raven, demonul ticnit (care probabil il impingea de la spate in astfel de momente irationale de atac) radea isteric. Se punea problema daca chiar era acest demon, pentru ca acum, actiunile lui erau departe de a fi irationale. Acumulase toate aceste dorinte de a-i face rau lui Tatsurou de atat de mult timp incat erau adanc impamantenite in el - pomi stabili, dar fara sens si fara rod pentru ca nu-si putea explica resorturile din spatele aparitiei acestora. Sau, mai degraba, se temea si nu voia sa-si explice. Poate tocmai pe baza acestui inexplicabil, radacinile se tot prelungisera mai aproape de nucleul sau emotional. Reusise sa canalizeze seva inspre Nobu, insa buruienile tot buruieni ramaneau, mai ales cand zac in gradina fara vreo explicatie anume. Si acum, totul se cerea manifestat. Manifestat sa fie! Abia isi putu stapani un ranjet salbatic cand vazu cum chipul barbatului pierde din curaj, cu adevarat confuz in fata curajului nemaiintalnit al lui Raven. Avea sa inmagazineze acest moment, acei ochi mari, acel icnet de surpriza, poate pentru totdeauna in el.

Pentru ca, ulterior, sa dea totul la gunoi si sa faca loc de flori, investite cu sens. Fara sa se topeasca in intensitatea momentului, Raven realiza ca avea sa urmeze o explozie, dar nu putea sa nu se scalde in satisfactia imensa data de figura lui Tatsurou. Senzatia era viscerala, invadatoare precum un orgasm, ii venea sa-i urle in fata de placere si faptul ca se abtinea nu facea decat sa intensifice clipa - intocmai precum el adora sexul in tacere impusa. Ce potrivire astrala!

De aceea, stia ca depune un efort inutil opunand rezistenta fizica atunci cand razbunarea lui veni, inevitabil. Dar nu era vorba de utilitate, pana la urma, ci de orgoliu, de demnitatea propriu-zisa a opozitiei, nu neaparat de sansele aproape nule de reusita. Era perfect pregatit sa primeasca acea palma, durerea fiind inecata temporar in adrenalina - chiar daca isi pierdu echilibrul, era pregatit sa primeasca podeaua in toata gloria lui, cand barbatul il prinse si il izbi de perete. Totusi, aparu atunci si altceva, care puse sub semnul intrebarii timpul ramas pana cand nociceptia avea sa-i fie activata - faptul ca isi simti pielea fetei scrijelita de var. Aici, intervenea un element prea personal, care ataca din plin satisfactia sa precedenta. Desi Tatsurou inca habar n-avea ce se intampla cu Raven in ultima vreme, totusi, actionase in acelasi mod incarcat de gelozie, redat de presa de pe mapamond: desfigurarea, pentru ca persoana iubita sa nu mai fie placuta de nimeni altcineva. Sigur, mai era mult pana cand acea simpla zgarietura sa devina amenintatoare pentru frumusetea lui Raven, dar gestul in sine alimenta furia lui crescanda. Cum avea sa-i explice lui Nobu? … Asta era, de departe, cea mai simpla parte din toate, Nobu fiind in stare sa creada orice, indiferent cat de stupid suna. Ideea de a-l minti il innebunea insa pe Raven, pana la punctul la care, in sfarsit, aparu durerea din plin, izbit fiind a doua oara de perete.

Reusi sa-si inghita un tipat, trecandu-l prin filtrul gatului tensionat si al dintilor si iesindu-i ca un marait groaznic. Camera incepuse insa sa se incetoseze din pricina lacrimilor, acumulate acum fara stapanire. Inchise repede ochii, facandu-le sa curga nu ca sa le vada barbatul, ci stiind ca nu are nicio sansa la lupta daca isi impiedica singur vederea. Se lasa moale ca o carpa, doar o fibra tensionandu-i-se din cand in cand, ca o predictie a ce avea sa se intample. Si atunci cand ii deschise iar, ii analiza repede postura si isi zari poarta de scapare.
Mai lasa clipele de aparenta relaxare sa curga putin, sa-i dea impresia de reusita, dupa care, cu toata forta, se repezi sa-i loveasca piciorul de sprijin. ”Sa mori tu!” Se asigura de caderea lui si dintr-o miscare sincrona a bratelor, apoi, stiind ca nu putea sa-l tina la pamant prea mult timp, se urca pur si simplu peste el. Nu in modul in care o facuse de atatea ori cand incercase sa-l imblanzeasca, cu gesturi tandre si sarutari, ci lasandu-se cu un genunchi chiar peste gatul lui, cu celalalt peste umeri, limitandu-i respiratia si miscarea.

Gafaia puternic. Avea putine minute la dispozitie, putine minute pana iar ringul avea sa se inverseze si, de altfel, putine minute pana avea sa slabeasca stransoarea, ca barbatul sa nu se sufoce. Oricat i-ar fi placut sa-l vrea mort… nu-si dorea asta. Pentru ca deja se hotarase sa-i spuna, si voia sa-i vada reactia - sa i-o asimileze, mai corect spus, din curiozitate, din pasiune, din acel inexplicabil niciodata rezolvat. Si care, acum, era prea tarziu sa mai fie rezolvat vreodata… fusese investit. ”Nu mai sunt singur. Eu o sa fiu doi. O sa fiu un Mizuki… ma casatoresc.” Cuvintele iesira exploziv din gura lui, mai repede decat putu sa le gandeasca, sa considere riscurile. Dar ce mai conta acum? Zambi si spuse iar: ”Nu mai ai loc in viata mea, Tatsurou. Ma ca - sa - to - resc. Ai priceput?” Se ridica de pe el, sa-i lase loc nu doar sa respire, ci sa reactioneze. Asta voia sa vada, cu tot riscul, cu toate ranile posibile si imposibile. Curiozitatea il facu sa-l soarba din priviri.



I was a king under your control
I wanna feel like you’ve let me go



Reply
Like

Joined: 18 Mar 2017, 22:27

22 Apr 2017, 12:25 #6


A doua oară.

De parcă și-ar fi pierdut orice urmă de concentrare—când, ironic, aceasta era intinsă la maxim. Simțea cum realitatea îi scapă printre degete, de parcă ar fi fost fum; simțea cum el însuși se pierde printre rânduri, de parcă nu ar fi putut să țină pasul cu tot ce se întâmpla în jur—când, ironic, el trebuia să fie cel care dicta ritmul, nu să se ia după el. Lumea, timpul, însăși realitatea trebuia să se îi urmeze ordinele, lui, care...

... Fir-ar.

Făcuse exact aceeași greșeală pe care o făcea orice persoană care căpătase prea multă putere fără a fi provocată în vreun, aceeași greșeală pe care își jurase să nu o mai facă... Și totuși, uite-l aici. Din nou, a doua oară—fizic, cel puțin, iar la partea emoțională nici măcar nu voia să se gândească, sentimentele existau doar pentru cei mai slabi decât el. Poate că acest tip de gândire îl adusese în această poziție, dar nu avea de gând să admită contrariul; nici acum, nici la un moment dat în viitor. Era deja un efort prea mare să admită realitate crudă: aceea că se încrezuse prea tare în propriile puteri. Se încrezuse prea tare în el însuși, care era, în fond, la fel de predispus greșelii ca oricine—ba mai mult, trecutul îi demonstrase că greșelile lui tindeau să capete proporții mai mari decât cele ale altor persoane. Raven era cel mai bun exemplu pentru asta; îl lăsase pe plodul dracului să-i intre pe sub piele și acum era de parcă prinsese rădăcini. Făcuse aceeași greșeală pe care o fac toți proștii sentimentali, toți cei care gândesc cu inima, aceeași greșeală pe care o fac toți cei care își subestimează adversarii—sau care se supraestimează pe sine. Gândul era unul insuportabil, dar nu își mai permitea să îl dea la o parte.

Cu atât mai mult acum.

Totul se întâmplă până să aibă timp să perceapă măcar că se întâmpla ceva.

Scăpă un geamăt grosolan la impactul cu solul; nu mai era surpriză, ci durere de data asta, o durere bruscă și neașteptată. Instinctiv, închise ochii și își duse mâinile la cap pentru a se proteja... O altă greșeală. În următoarea clipă, îl simți pe Raven cum se apasă cu toată greutatea peste el, peste umerii lui, peste gâtul lui—limitându-i fluxul de oxigen. Mâna i se strânse în zadar pe încheietura lui. Degeaba își încordă fiecare mușchi, asta nu făcea decât să accentueze durerea.

Durere. Durere! Ah, pe toți zeii!

Oare era doar ce fizică, provocată de impactul cu podeaua? Sau își avea un ecou spiritual? Putea, măcar? ... Pe dracu’. Lăsă cuvintele bărbatului să îl înjunghie și să îl subjuge, într-un fel în care nu își mai amintea să mai fi fost vreodată. Ca la un semn, fibrele musculare i se relaxară—cel puțin atât de mult pe cât le permitea adrenalina—iar privirea parcă refuză să se mai focalizeze pe chipul lui. Sau pe orice altceva. Căsătorie. Era ciudat, însuși cuvântul în sine își pierduse orice urmă de sens pentru el. Căsătorie. A lega o căsătorie. Până și felul cum se scria era lipsit de logică.

Se căsătorea.

Ce dracu’?!

Preț de o secundă, orice alt gând dispăru: atunci când simți cum greutatea se ridică, instinctiv, Tatsurou se ridică și el în capul oaselor, tușind sec și încercând să cuprindă cât mai mult aer în plămâni. Durerea încă persista, în felul ei ciudat și nesigur și dual, fizicul fiind o manifestare a psihicului, psihicul fiind o consecință a fizicului, sau...

Nu conta.

Se căsătorea.

Se că – să – to – rea.

Cu cât se gândea mai mult, cu atât își pierdea orice urmă de sens.

Inevitabil, starea de șoc profund de mai devreme se disipă precum fumul, lăsând în loc furia. O furie nu albă și orbitoare, așa cum fusese adesea în trecut, ci una neagră și infinit mai periculoasă, ce se revărsa peste el în valuri ca de mătase, tăcută precum furtuna și mai imprevizibilă decât aceasta; dincolo de orice altceva, era o furie perfect rațională. De data asta nu mai era în joc simpla gelozie (nu numai, cel puțin), acel instinct aproape animalic, ci intervenea rațiunea rece și calculată care îl făcuse pe Tatsurou cine era. Ochii săi negri nu aruncau tunete și fulgere, așa cum o făcuseră de atâtea ori în trecut, ci erau goi și impenetrabili. Niciun semn, niciun indiciu, niciun ajutor. Nimic. Raven ar fi trebuit să se teamă. Ar fi trebuit să fugă în direcția opusă cât încă mai avea timp... Pufni ușor, abia sesizabil, de parcă ar fi vrut să râdă—timp. Ce idee! Timpul atârna în defavoarea lui. Tot timpul din lume se scursese.

Aproape că scuipă cuvintele, asemeni unui șarpe. “Chiar așa?” Un zâmbet subtil, abia vizibil îi apăru pe chip, fără să îi ajungă în ochi. Precum un prădător care așteaptă momentul oportun. Încleștă pumnul, unghiile intrându-i adânc în carne, după care îl relaxă, și în încleștă din nou, de parcă ar fi vrut să vadă dacă mușchii încă funcționau.

Așteptă.

Calm, momentan.

Calm, încă.

Calm... Pentru cât timp?

“N-ar fi trebuit să faci asta.”

Apoi se rupse, brusc, precum o coardă ținută prea mult timp în tensiune.

Nu apucă să termine de vorbit atunci când pumnul intră în coliziune cu obrazul lui, hotărâtor și fără urmă de milă; articulațiile degetelor se loviră dureros de os, lăsând în urmă un firișor de sânge. Sub acțiunea forței, capul i se întoarse; probabil l-ar fi dărâmat cu totul, însă Tatsurou îl trase de cravată către el. Distanța dintre ei era infimă—dar nu mai era ca altcândva, când probabil l-ar fi sărutat apăsat și ar fi trecut peste tot până la urmă; când ar fi putut să-l țină sub control cu un singur cuvânt. Timpul acela era pierdut, probabil pentru totdeauna.

Degetele i se strânseră puternic pe fața lui, vrând parcă să îi frângă fiecare os. “O să te distrug, Raven Obsolete sau Mizuki sau cum dracu’ mai vrei să-ți spui. Cu cine dracu’ crezi că vorbești?!”

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Reply
Like

Joined: 02 Jan 2010, 19:45

06 May 2017, 19:43 #7

Mizase pe elementul surpriza. Probabil nu constient, si totusi, calculele fusesera facute cu o rationalitate obligatoriu apartinand ariei neocortexului, era imposibil sa fi fost gestionate altfel - caci cum, cui sa datoreze faptul ca il surprinsese atat de tare pe Tatsurou, incat nici macar ochii lui nu mai reuseau sa se focalizeze, incat sunetele care ii paraseau gatlejul incetasera sa mai fie controlate,sau macar controlabile. Raven stia ca asta nu are cum sa fie un simplu noroc de a sti cum sa-si joace cartea, nu, asta era putere. Intarind aceasta constatare era faptul ca ajunsese sa vrea acum mai mult. Unde era reactia lui? Unde erau tipetele, urletele? De ce nu-si zbiera indignarea in fata realitatii care il tragea pe Raven de langa el cu ghearele?

Nu-l auzise niciodata gemand de durere, astfel ca sunetul ajunse inauntrul sau absorbit ca intr-o sugativa… insa nu-i intretinu senzatia de superioritate, ci il arunca intr-o si mai mare confuzie. Nu era sigur ca e fericit ca il aude intr-o astfel de stare. Nu era sigur ca ii placea faptul ca el era cel care-l adusese in aceasta stare… de fapt, nu era sigur de absolut nimic, in afara de dorinta de a-i vedea reactia. Cu pupilele dilatate, statea gata sa savureze (oare?) orice reactie i se servea. Insa privirea lui Tatsurou nu spunea nimic, ba chiar un nimic mai adanc decat cel spus in mod obisnuit inainte, acel nimic care nu-i dadea de ce sa se lege, nu-i oferea un motiv sa caute… sens. Sensul, hotarat, sensul initial, primordial, din radacina caruia statea sa se nasca acea stare de fericire absoluta la care nici nu sperase vreodata. Dar oare daca din aceasta radacina, avea sa se iveasca un astfel de sentiment, daca o lasa scopului originar…
Se zbatea, se zbatea sa nu se gandeasca, si depindea doar de Tatsurou si de posibila lui reactie ca sa-si reorienteze gandurile. Posibilitatile erau, de fapt, sa revina si sa trebuiasca, o data si pentru totdeauna, sa se explice in fata sinelui sau… dar, nu ! Intai sa vada daca avea de ce sa se explice.

Hai, cere-ti drepturile! Hai! Drepturi? I le acordase atat de gratuit, oare nu ar fi trebuit sa fie pierdute deja? Primul sunet pufnit din partea lui Tatsurou, primul scos dupa mult timp, il facu sa tresara mult prea puternic pentru un act atat de infim, tradandu-si nerabdarea. Iarasi, pupilele ii acopereau integral irisii albastri. ”N-ai nimic de spus?!” izbucni, sub tensiune, pe o voce mai degraba implorand atentie decat cu adevarat amenintatoare. Isi spuse repetitiv sa se stapaneasca, respirand atat de adanc incat abdomenul i se intindea si retracta puternic, aproape lipindu-i-se de rebordul costal, prada propriei slabiciuni fizice. Si totusi, ii fu imposibil, scuturandu-i-se umerii de-a dreptul in surpriza vorbelor barbatului. ”Da, chiar asa!” Da, avea sa-l sfideze, totul, ca sa obtina ce dorea… sau, mai degraba, ca sa inteleaga el ce-si dorea, desi raspunsul il sfredelea, il ardea undeva aproape de crestet, zdrobind straturile subiacente. Adevarul doare intotdeauna, mai ales zambind dupa maldarul de pamant vechi in care fusese ingropat de ani de zile, cadavru de nosferatu, ar fi trebuit sa-si dea seama, ar fi trebuit…
Nici macar nu mai era constient de sine cand observa pumnul lui Tatsurou strangandu-se, relaxandu-se iar. ”Hai.” facu nestapanit, glas ca un icnet de nestavilit, nici nu se mai punea problema de trecerea prin filtrul gandirii, n-aveau loc gandurile sub zdrobirea anterioara. ”HAI, DĂ!”

Si chiar la timp. Primi pumnul chiar cu demnitate, ca un om pregatit, fara, insa, sa riposteze. Nu avea sens, pana la urma,chiar el o ceruse cu gura lui, cu actiunile anterior gandite sau nu. Insa era un aspect pe care nu-l explorase sau, mai degraba, o valenta a acelui aspect pe care nu indraznise sa-l defineasca de ani de zile. Intr-adevar, reactia lui Tatsurou demonstra ceea ce voia, insa violenta actului il izbi in toti rarunchii, in acea esenta negata. Si lacrimile aparura tot lipsite de control, amestecand sangele precum cerneala in ele. De aici incolo, actiona imprevizibilul la care se expusese singur mai mult sau mai putin voit. Acum, plansul sau trebuia sa scoata tot ce tinuse in el de atata vreme - cu forta. Era momentul in care nu se mai putea ascunde, in care nu mai putea sa se dea dupa deget, lasand inexplicabilul sa zaca. Incerca sa lupte in continuare cum o facuse de la inceput, insa insusi auzul cuvantului “Mizuki”, folosit ca o arma mai devreme, se intorsese cu durere impotriva lui. Un moment, intr-adevar, rarisim. Raven Obsolete se tarase in noroi la inceputul sortii sale nenorocite, ca apoi, sa stie doar sa cada mereu in picioare, indiferent de obstacol, si sa-si asigure maximul de profit. Acum, era fortat sa se umileasca, in ciuda lipsei vreunui beneficiu aparent, pentru ca situatia actuala nu mai putea fi definita in termeni economici - depasea orice definitie.

Era incoltit - stransoarea lui Tatsurou arzandu-l, cuvintele stateau pe varful limbii. ”Tu chiar… n-ai vazut…” vorbi, precipitat si bizar, prin stransoarea inca ferma. ”Tu chiar… n-ai priceput… niciodata n-ai priceput…” Lacrimile ii inundasera complet fata si sarea lor ii ardea ranile. Il calca puternic pe picior, cat sa-i distraga atentia suficient sa poata vorbi, sa se faca inteles, sa se faca auzit. ”Eu… pe tine te…” Prezent? Trecut? Era atat de sigur pe ce simtea pentru Nobu, si totusi, prezentul paru timpul potrivit. Oscila in ultimul moment. ”Pe tine te iubeam… dar tu… cum era tu sa ma faci fericit?” isi gusta lacrimile din plin. ”Cum, cand nici n-ai fost in stare sa intelegi ca te iubesc, in atatia ani?” Acum, era timpul prezent, dar nu mai dadu inapoi. Era prea tarziu pentru asta. ”Eu… desi te purtai asa, desi ma puteai manipula, eu… totusi te voiam, era buna mea voie sa fiu in preajma ta, nu obligatia, nu cocaina, nu santajul! Cum ai putut sa fii atat de orb, sa nu vezi, sa nu simti asta?”



I was a king under your control
I wanna feel like you’ve let me go



Reply
Like

Joined: 18 Mar 2017, 22:27

08 May 2017, 20:43 #8

Suferința atât de evidentă a lui Raven îl hrănea, de parcă ar fi fost un demon. Își trăgea forța din acea suferință, cu atât mai mult cu cât exista conștiința că el i-o provocase. Și voia mai mult. Voia mai mult, și asta era tot ce conta pentru moment. Pe asta se clădise pseudo-relația lor. Pe asta se clădise întreaga sa existență. Era dispus să își asume orice risc pentru a obține ceea ce voia, iar atunci când avea acel ceva, indiferent ce era el, voia mai mult. Sfidarea îl provoca și mai tare; dorința aproape intrinsecă de moarte a lui Raven îl făcea să vrea mai mult—o senzație amplificată atât de tot resentimentul care arsese mocnit până atunci între ei, cât și de senzația de putere absolută în fața vieții pe care o ținea, literalmente, în mână. Voia mai mult, mereu, mereu. Nu era cu nimic diferit acum. Nu trebuia să fie, indiferent de circumstanțe, indiferent de propriile dorințe, pe care nu voia să și le asume; erau doar o greșeală, o eroare umană, atât de umană, care trebuia înlăturată. Rece. Rațional. Impersonal.

Nu percepu, în primă fază, realitatea absolută și inevitabilă a cuvintelor lui. Primul instinct fu să râdă—simți cum mușchii i se încordează și buzele i se arcuiesc într-un rânjet superior, încărcat de cruzime. Îl iubea. Da, logic. Renunța de bunăvoie la orice urmă de avantaj avusese până în acel punct, și se lăsa la mila lui Tatsurou. De bunăvoie se lăsa manipulat, șantajat, distrus; de bunăvoie se oferea pe sine drept pradă, de bunăvoie, și de ce? Doar pentru că...

... Pentru că îl iubea.

Apoi, încet (prea încet), începu să realizeze. Ochii săi negri se măriră de uimire nedisimulată atunci când se ciocniră de cei ai lui Raven, înecați în lacrimi. Era de parcă îl vedea pentru prima oară cu adevărat, iar imaginea îl înfricoșă. Posibilitatea în sine—frica—era una ridicolă, dar realitatea nu îi mai permitea să perceapă acest amănunt. Îl înfricoșa atât de tare, încât până și strânsoarea îi slăbi, involuntar. Voia mai mult, întotdeauna o făcuse, dar nu stătuse niciodată să se gândească ce implica această dorință permanentă de a acapara totul în jurul său; cu atât mai mult nu luase niciodată în calcul că ar fi existat cineva dispus chiar să accepte acest lucru, să se lase acaparat. Și nu oricum. De bunăvoie. Să îl iubească. Avu din nou instinctul de a râde, însă nu o făcu, începând să realizeze și să accepte realitatea—o realitate care ardea, la început mocnit, apoi scăpată de sub control, lăsând în urmă scrum și moarte și disperare. Iubire. Era o umilință în cuvântul în sine, o simplitate crudă, o inevitabilitate singulară, pe care nici măcar moartea în absolutul ei nu o avea, pentru că moartea nu avea nevoie de umilință. Iubirea era tocmai opusul. Opusul a tot ceea ce era logică și rațiune—a tot ceea ce era, sau măcar se voia a fi, Tatsurou. Se înălțase pe sine la nivel de semi-zeu, iar iubirea era exact ceea ce nu se voia a fi, și totuși era: uman. Realitatea mușcă din el cu forța unei bestii.

Îl iubea. Îl iubea. Iubea? Iubise? Iubea? Prezent, trecut? ... Avea măcar importanță? Poate că era ceva între ele, un timp nedefinit și permanent, unde iubirea chiar avea sens și semnificație și logică, unde chiar însemna ceva. Îl iubea. Lăsă cuvintele să îl străpungă, să îi cresteze carnea, să taie și să muște și să sfâșie, primind durerea cu brațele deschise, lăsând-o să îl inunde și să îl doboare. Era o durere subtilă, o fiară care nu își arăta colții; era mai presus de însăși ideea de durere, inerentă, indistinctă, imprecisă, incertă, și mai presus de orice, inconsecventă și înșelătoare. Se lăsă pradă ei, pentru a nu cădea în brațele disperării.

Îl iubea.

Înghiți în sec.

Ochii negri se loviră din nou de cei albaștri, însă Tatsurou nu mai putu să îl privească; nu acum, când știa ce se ascundea în spatele acelei priviri, și parcă îl ardea. Într-o fracțiune de secundă, tot ceea ce fusese sau voise să fie vreodată fu redus la un nimic suprem—umilința din ochii lui Raven îl trânti de pe piedestalul pe care se înălțase, implorând, cerând ceea ce ar fi trebuit să i se cuvină, ceea ce Tatsurou îi interzisese în mod inconștient în tot acest timp. Dar nu, nu își putea permite luxul de a-și înfrunta propriii demoni, nu acum, când era față în față cu Raven parcă pentru prima oară—Raven, care îl iubea; Raven—care era un demon în sine; Raven, care—...

“Te iubesc!”
“Oh, nu. Nu. Știm amândoi că nu e adevărat. Eu te-am iubit, Tatsurou. Dar asta nu mai schimbă nimic.”


Îngheță. Orice urmă de trăire care ar fi putut trece drept umană se disipă în mai puțin de o secundă, lăsând în urmă un gol atât de complet, încât orice altceva fusese înghițit în hăul întunecat. Amintirea, ale cărei detalii se pierduseră printre cotloanele memoriei, reveni cu o brutalitate nou-găsită, reaprinsă de cuvintele bărbatului. De ce? Era asta oare pedeapsa pentru toate păcatele neplătite? Vorbele acelea, ieșite din gura ei mică și perfectă, se amestecau acum în mod grotesc cu cele ale lui, răsunând din nou și din nou în mintea sa, ca sunetul unei tobe: aceeași greșeală pe care o făcuse, revenită parcă să îl bântuie. Îi îngheța sângele în vene și îl înlănțuia în trecut, paralizându-l, ucigându-l încet, aproape blând, aproape drăgăstos—dar în același timp cu o hainie greu de imaginat. Simți lacrimile formându-se din cine știe ce motiv (amintire? Frustrare? Durere?), amenințând să se reverse, însă nu le dădu voie; nu avea să îi ofere satisfacția asta. Nu avea să își ofere sieși satisfacția asta. Era vina lui, atunci ca și acum. Fusese predispus greșelii, se încrezuse prea tare în sine, și nu făcuse nimic pentru a preveni—așa că se mai mira cum de se ajunsese aici? Cum de lăsase lucrurile să ajungă până aici? Fusese orb, și atâta tot—semnele existaseră dintotdeauna acolo, dar el fusese prea orb sau prea prost ca să le vadă. Sau poate că pur și simplu refuzase să le vadă. Refuzase să simtă, tocmai pentru faptul că știa ce ar fi descoperit dacă și-ar fi dat voie să simtă. Fusese atât de precaut să nu ajungă un prost sentimental încât nu prevăzuse posibilitatea de cădea în cealaltă extremă. Gândul îi lăsă un gust amar. Îi dăduse voie să prindă rădăcini, îi dăduse voie să i se strecoare pe sub piele, să crească și să prospere în el, ca un cancer—și totul sub ochii lui! Cu voia lui! Cum de fusese atât de orb?!

Pupilele i se dilatară imperceptibil pe fondul irișilor negri. Respirația deveni brusc sacadată. Pulsul o luă la goană. Pe frunte simți cum îi apar broboane reci de sudoare. Înghiți din nou în sec, brusc conștient de cât de uscat îi era gâtul. Furie. Nu era albă și arzătoare, nici neagră și ucigătoare. Nici măcar reală nu era. Dar nu conta că nu era reală, că era prefabricată, falsă, mimată; era acolo. O hotărâre, nici pe departe o realitate; nu voia să dea piept cu realitatea. Furie. Singurul lucru care îi mai rămânea. Dintr-o dată, fără niciun avertisment, mâna care până atunci îi strânsese fața coborî și se încleștă cu putere pe gâtul lui, degetele săpând în carne, vrând să provoace durere, o durere care să o egaleze pe a lui, să rănească, să...

Să ucidă.

“Nu-mi pasă.” Vorbi printre dinți, rar și glacial. Propria voce îi era străină, cuvintele îi erau mecanice, însă se forță să le articuleze fără să dea vreun semn că ar fi simțit altceva decât nepăsare. Nepăsare. Aceeași nepăsare caracteristică, care nu îi dădea voie să slăbească strânsoarea—ba dimpotrivă, îl făcea să vrea să strângă mai tare, să îl împingă până la limită. “Nu-mi pasă,” repetă el, ceva mai apăsat de data asta, încercând să se convingă pe sine de minciună. Zadarnic. “Crezi că asta schimbă ceva? Sperai că o să schimbe ceva? Nu-mi pasă. Nu-mi pasă, auzi?! Nu ești suficient de important cât să îmi pese. Ai ajuns să confunzi afacerile cu treburile personale. Ești un prost. Buna ta voie?! Depinzi de mine! Spui că mă iubești—AȘA, ȘI?! NU-MI PASĂ!” Gâfâia de-a dreptul. “Nu-mi pasă. Fă ce te-o tăia capul. Du-te dracului și însoară-te, ce-mi pasă mie?! Dacă eu stau în cale fericirii tale absolute, atunci mă dau la o parte. Asta vrei, nu? NU?!” Îi dădu drumul brusc, după care ridică piciorul și își lipi talpa de abdomenul lui. Îl împinse cu putere în spate, fără să-i pese dacă avea să se dezechilibreze. El însuși se dădu cu câțiva pași mai în spate. Zâmbi cu aroganță amestecată cu cruzime, încă gâfâind, și desfăcu brațele, rămânând complet expus. “Ce-o să-mi faci?! CE-O SĂ-MI FACI, HA?!”

ʻ... Pentru că dacă nu faci tu nimic, atunci o să fac eu.ʼ

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Reply
Like

Joined: 02 Jan 2010, 19:45

31 May 2017, 18:55 #9

’Acum, mi-am admis greseala. Acum, sunt liber. Trebuie sa fiu liber.’
Era cu adevarat o greseala? Pana la urma, n-ar fi fost nicio diferenta. Important e ca era. Nici chiar timpul nu conta… imperfectul era suficient. Dezgolit, Raven se inmuiase complet, fibrele musculare cedasera din calciu. Printr-un miracol, inca statea in picioare, lumina din ochi parca jucandu-i, parca se astepta sa fie deja pe jos. Oricum, era doar o chestiune de timp...cum, de altfel, ar fi trebuit sa isi dea seama ca doar timpul il separase de rabufnirea precedenta. Oricat de mult se mintise, zicandu-si ca nu trebuie sa se explice nici macar catre sine, totul se intorsese impotriva lui… sau poate nu tocmai impotriva. Poate totul avea sa se opreasca, acum ca deschisese cutia Pandorei, doar demonii nu aveau sa intre pur si simplu inapoi. Ilogic, mintea lui nici nu lansa ipoteza repercusiunilor inevitabile, in urma declaratiilor sale...

Tot astfel se intamplase si cand planuise marea lovitura ce avea sa-i schimbe viata - spontan. Se hotarase de atat de mult timp sa-si schimbe conditia, sa devina cineva pe potriva mintii pe care isi imagina ca o are, insa oricat de mult o intorsese pe toate partile, nu putuse sa-si inchipuie cu exactitate ce anume avea sa-l scoata din mizerie. Si tocmai cand lucrurile parusera ca intra pe un drum drept, odata cu emigrarea in Japonia si gasirea unui loc de munca ce promitea doar lapte si miere… ajunsese mai rau chiar decat atunci cand isi ungea corpul cu cel mai prost ulei de masaj de pe piata ca sa excite mosii din bodega din Sankt Petersburg. Macar atunci avea un acoperis deasupra capului, chit ca mai ploua in camera rapanoasa de motel in care isi ducea zilele. Dupa toate planurile elaborate, sa ajunga chiar pe strazi?! Dar soarta nu putea sa fie sfidata. Atunci se hotarase ca nu e destul sa ajunga pe picioarele lui. Oricat de multe bogatii il pandeau dupa un colt imaginar, trebuia sa se asigure ca pica in picioare, indiferent ce se intampla si cu absolut oricine.
Nu cumva incalcase acest principiu, castigat cu multa sudoare si jeg, acum ca hotarase sa-l renege pe Tatsu din viata lui? Gandindu-se, nici nu mai tinea minte cand anume se hotarase sa faca asta…

“Dacă eu stau în cale fericirii tale absolute, atunci mă dau la o parte. Asta vrei, nu? NU?!”
Ba da.
Simti doar izbitura de pamant. Cuvintele barbatului pareau sa vina de peste tot, ca la cinema, nu focalizat. Un film. Unul prost. Actor principal? Pana la urma, nu cumva toata viata lui gravita in jurul lui Tatsurou? Nu datorita ideii lui ajunsese intre cei mai de succes si mai tineri antreprenori ai Japoniei? Nu datorita sentimentelor pentru el, ajunsese sa il iubeasca pe Nobu atat de puternic, desi la origine…?
Ba da.
Trebuia ca acesta sa fie momentul in care avea sa aleaga el, sa decida el pentru propria viata. Sa se smulga din traseul de satelit din jurul lui. Dar oare nu asa se putea izbi de altceva, prin centrifuga?

Incepu sa fie constient de durere in momentul in care cu totul alt tipat decat al barbatului ii umplu urechile, tura aceasta, cu un veridic efect de surround. Privi buimac imprejur, intai pricepand sensul, ulterior incercand sa inteleaga de unde vine. “DESCHIDETI, DESCHIDETI!” intr-o cascada de injuraturi. Butucul usii gemea sub o presiune nevazuta, pana cand cheia bagata anterior de Tatsu sari 5 metri, izbind podeaua la o distanta infima de unde zacea Raven, sangerand. Patronul platit mai devreme, cu cine stie cat timp in urma sau cu cate vieti, intra gafaind. Fluxul de injuraturi se curma brusc, vazandu-l pe Raven, care nu putea spune ca il vede la randul sau foarte clar. Initial, il crezu lesinat, si ii lipi cateva palme, pana cand se trezi cu sange pe mana din rana de pe obraz si se opri. Icnind, reusi sa-l faca sa stea in capul oaselor. Adrenalina il facu sa-si tina inca echilibrul, in vreme ce barbatul tuna si fulgera catre Tatsurou.

Nu mai auzea, insa, nimic. Nici nu mai conta nimic. La un moment dat, fu saltat de pe podea si descoperi, ca un prunc, ca poate sta in propriile picioare. Era purtat catre usa. Privi catre Tatsu. ”Asta… nu mai schimba nimic.” zise pe un ton sfarsit, totusi ferm.



I was a king under your control
I wanna feel like you’ve let me go



Reply
Like

Joined: 18 Mar 2017, 22:27

16 Jun 2017, 10:31 #10

Trei cuvinte.

Fără să realizeze când se întâmplase, existența sa gravita în jurul a trei cuvinte care erau deopotrivă esența firii sale, și de departe o frică intrinsecă, paralizantă. Își amintea primul moment când o realizase, și că aproape leșinase când devenise conștient de realitatea inevitabilă.

All men are mortal.
I am a man.
I am mortal.


... Și dacă era așa, atunci de ce mai încerca să se zbată în această frenezie, ce încerca încă să mai caute? Ce rost ar mai fi putut avea asumarea agentului, dacă în fond și în absolut, indiscutabil, oricum avea să moară, mai devreme sau mai târziu? Dar mai mult decât atât, mai mult decât nihilismul ce părea să se sfărâme asemeni unui geam spart, dacă nu avea nicio scăpare din fața morții, ce îl mai oprea? Era dreptul lui. I se cuvenea. Dacă nu avea nicio altă putere asupra celui ce zăcea acum în fața lui, atunci putea măcar să-l rănească. Dacă nu putea să scape de amenințarea paralizantă a morții, putea să o îmbrățișeze. De ce să fugă de instinct când putea să și-l asume? Putea să și-l asume. Putea trece peste propriile bariere. Putea să omoare. Avea dreptul să o facă—iar dacă Raven nu putea accepta asta, atunci singura posibilitate logică era să i-o impună cu forța. La urma urmei el nu conta, era doar o modalitate pentru Tatsurou însuși de a-și asuma sinele, o simplă formă fără conținut.

Dar îl iubea. O spusese clar și răspicat, și asta avea puterea de a schimba lucrurile... nu? Îl lăsase să i se strecoare pe sub piele, atât de departe încât ajunsese să se îndoiască de propriul sine. Vorbele reverberau în mintea lui, încercând să le cuprindă în totalitate, fără niciun rezultat. Dintr-o dată, tot ceea ce clădise, tot ceea ce ajunsese să fie fusese redus la nimic; se simțea gol, expus, vulnerabil în fața lui. Carapacea defensivă de nihilism pe care o construise în jurul său era sfărâmată, pentru că nimic nu o ataca mai tare decât sentimentul. Sentiment real, sentiment dureros. Aproape că nu mai știa dacă venea din interior sau din exterior—implicațiile erau majore, dar nu voia nici măcar să le ia în considerare. Așa că făcu singurul lucru care mai avea o fărâmă de sens, care îi mai dădea încă iluzia că deținea controlul. Se dezlănțui violent asupra lui.

Sau cel puțin, ar fi fost dispus să o facă—și să-l fi păzit toți dracii din iad de fața asta a lui Tatsurou Sakurada, cel redus la ceva subuman, animalic, aflat într-o încercare disperată de a se afirma pe sine. Ar fi fost dispus să o facă, dacă ar fi avut ocazia. Auzi doar periferic bătăile în ușă; sunetul pălea în importanță față de realitatea imediată: trebuia să provoace durere. Nu înregistră ce se întâmpla până când nu era prea târziu—cheia zăcea undeva sub ochii lui, și altcineva intrase în cameră, care îl dădu la o parte cu o brutalitate care i-ar fi făcut cinste până și lui Tatsurou însuși. Se părea că totuși, Raven avea un spirit protector.

“Ce dracuʼ credeți că faceți aici?! Unde vă credeți?!”

Un nimeni, la urma urmei. Un nimeni cu un cap mai scund decât el, dar de vreo două ori mai lat—calculul nu era deloc greu. Și totuși, nu se putea abține, nu acum, când ar fi fost în stare să ucidă; când chiar era pregătit să o facă. “Și care-i problema ta?! Simțea cum îi pulsează o venă la tâmplă, și ultimul lucru de care avea nevoie era să-i urle nimeni ăsta în cap.

“Aproape îl omori în bătaie pe ăla în hotelul meu! Asta o cam face problema mea!”

“Du-te dracuʼ.”

“Ești norocos că nu chem poliția.”

Pufni. “Hai s-o văd și p-asta! Mă ameninți? Pe mine?! Aruncă o privire scurtă în spatele omului, și remarcă alte câteva persoane strânse în jurul ușii. Se adunaseră să vadă circul. “Hai, cărați-vă. Valea!

“Omule, dacă nu termini, o să—...”

“Să mori tu că da? Hai. O să ce? O SĂ CE, BĂ?!”

Însă întrebarea nu primi răspuns. Poate că era mai bine. Urmări traiectoria privirii lui, și ochii îl găsiră pe Raven, însângerat, abia ținându-și echilibrul. Instinctul pe care încă nu și-l putea alunga (și la o adică, nici nu voia) îl îndemna să îl doboare din nou. Și preț de câteva clipe, fu sigur că avea să o facă—ce naiba mai putea să se întâmple? Însă rațiunea îi spunea să nu se pună cu patronul, pur și simplu pentru că nu ar fi dat deloc bine la imagine. Probabil ar fi fost în stare să-l sfâșie chiar acolo dacă n-ar fi fost amănuntul ăsta.

“Mai taci dracului din gură și zi mersi că te las fără să chem poliția. Zi mersi.”

O serie de înjurături îi stătea pe limbă, însă nu le dădu glas. Nu avea rost, nu cu asemenea oameni. Cum dracuʼ ajunsese în situația asta? ... Ah, da, din nou, tot el, mereu el. Îi aruncă o privire disprețuitoare, privind firișoarele de sânge cum i se scurg pe față—păcat, n-ar fi trebuit să îi lovească fața, chiar avea o față frumoasă. Îl privi cum era târât neputincios către ușă, un peisaj atât de patetic, aproape demn de milă. Aproape.

“Asta… nu mai schimba nimic.”

... Da.

Tăcu.

Tăcu, însă tăcerea sa spunea mai multe decât ar fi putut vorbele vreodată. Lăsă demonii care îl măcinaseră până atunci pe interior să iasă la iveală, să-l acapareze și să-l distrugă; lăsă orice urmă de trăire pe care o avea în el să se reverse în valuri—până în punctul în care nici măcar el nu mai știa ce anume trăia. Auzea în continuare pașii târșâiți pe hol, parcă zgâriindu-l pe creier. Trânti ușa, în speranța de bloca sunetul; degeaba. Era înfierat acolo, o reminiscență a propriei greșeli, a faptului că nu avea nicio putere asupra lui. Oricât de tare s-ar fi zbătut, oricât de tare ar fi luptat, oricât de tare și-ar fi dorit asta (dacă exista un moment al negării acestei dorințe, în mod cert nu era acum), nu avea nicio putere asupra nimănui, nici măcar asupra propriei persoane. Nu era altceva decât un muritor, prin natura firii, fără vreo putere de a schimba ceva, fără să aibă măcar dreptul de a o face.

... Oare? Oare nu cumva el fusese cel care îl adusese pe Raven—mai mult sau mai puțin direct—unde era acum? Oare nu cumva avea și el niște drepturi? Oare nu i se cuveneau anumite lucruri? Și încă atât de multe—dincolo măcar de un simplu respect sau recunoștință. Poate că i-ar fi fost suficient și atât, până la urmă. Ar fi fost. Răbufnirea lui Raven, revolta lui împotriva lui Tatsurou, și implicit, împotriva unei ordini existente și bine stabilite a lumii, schimba lucrurile; nu mai era nici pe departe suficient să poată să cunoască, fără să aibă. Cât de prost! Cât de prost fusese să se gândească și măcar o secundă că ar fi putut fi diferit—oare experiența atâtor ani nu îl învățase chiar nimic? Aici zăcea realitatea agentului: în aceea că și-l asuma, la un nivel la care nici măcar nu îndrăznise să viseze până atunci. Era în fața lui, tot ce trebuia să facă era să întindă mâna și să-l ia, fără să se mai eschiveze. Dacă nu putea face nimic altceva, putea măcar să-l rănească... Dar nu mai era suficient doar să-l rănească. Trebuia să-l aibă, să-l dețină, să fie al lui. Mai mult decât atât, asta voia. Asemenea dorințe poate că erau făcute pentru oamenii mai slabi decât el, dar nu îi păsa. În fața dorinței, spiritul uman, oricât de puternic, cedează. În fața dorinței, orice urmă de rațiune se năruie, și rămâne doar sinele.

Se opri preț de câteva secunde, fără măcar să fi realizat că se învârtise precum un leu în cușcă și gâfâia. Aruncă o privire în fața, iar ochii i se izbiră de oglinda lipită pe perete, văzându-se parcă pentru prima oară așa cum era: disperat. Urmele de lacrimi de pe obraji stăteau mărturie că plânsese, însă nu își amintea; în ochii înroșiți se citea doar acea disperare a unui om ajuns la limita puterilor. Nu mai avea nicio ascunzătoare din fața propriului conștient. Era împins în pragul disperării, aproape în agonie, precum un pește scos din apă. Înghiți în sec, de parcă abia atunci înțelegea—fără să facă vreun efort, de parcă i se ridicase un văl de pe ochi, înțelegea, pentru că poate pentru prima oară, devenise conștient de ceea ce își dorea.

Iar asta schimba lucrurile mai tare decât orice altceva, pentru că mai mult decât faptul că știa ce voia, știa și cum să-l obțină. Atât, atât de uman. Un zâmbet trist, resemnat îi apăru pe chip. Poate că vreun spirit mai nobil s-ar fi cutremurat în fața realității, măcar de fațadă, încercând să se ascundă de propria conștiință, însă Tatsurou nu avusese niciodată asemenea pretenții de la sine—cu atât mai puțin acum, când era redus la instinct. Era dispus să facă orice. Dacă trebuia să mintă, avea să o facă. Dacă trebuia să calce peste cadavre, avea să o facă. Dacă trebuia să ucidă, avea să o facă.

Avea să ucidă. Era ceva ireal în ideea în sine, deși realitatea acestui fapt nici nu se mai punea la îndoială. N-ar fi fost prima oară—dar pentru prima oară, o făcea pentru că asta își dorea. Își dorea! Încă nu se putea obișnui cu ideea, deși cumva, dintotdeauna existase în el. Îl voia pe Raven pentru sine... iar asta însemna că nimeni altcineva nu putea să îl aibă. În niciun caz nu un ceva-Mizuki. Detaliile erau prea puțin importante.

Avea să ucidă.

“Oh, nu. Nu.” Fermitatea și calmul din propria voce aproape că îl luară prin surprindere. “Asta schimbă totul.

Fiindcă în sfârșit, și-o asuma.

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Reply
Like