raptus

Joined: 9:19 AM - Oct 01, 2017

10:30 AM - Oct 29, 2017 #1

„Bravo, Coco, bravo. Bravo, Coco, bravo. Ți-am zis eu. Bravo.”
Acum o știa, cu certitudine. Era vocea lui Tatsurou, de după fiecare rezultat măreț al său la examene. Era liniștitor să știe de unde provine o voce, întotdeauna. Clinician fiind, era ușor de realizat că efectul aparținea tratamentului de succes. Dar om fiind…
Asculta discursului directorului de centru, urmărindu-l cum împinge ușor spre ea contractul nou de muncă, pe care zăcea stipulată clar perioada nedeterminată și salariul mărit. Zâmbetul nu i se alteră nici când ochii îi alunecară să citească rândurile deja previzibile. Glasul blând al japonezului vorbea despre controversă, ori controversat era să fie atât de calm aducând în discuție modul în care Ronja își câștigase meritul așternut acum înaintea ochilor săi.
Modul în care îl tratase pe Anthony Ego putea fi descris în multiple moduri, dar controversat era un adjectiv care ar fi fost, cu siguranță, folosit unanim. Și totuși, gândul de a duce mai departe terapia sa într-o explorare de doctorat nu voia s-o lase. Numai să-l asculte pe bătrânel nu avea chef. Probabil metoda ei era cu adevărat revoluționară, dar nu era ca și cum Ronja putuse să-și imagineze vreo altă cale de tratament. Având la dispoziție datele de la colegii care se ocupaseră de caz înaintea ei, drumul către ce alesese fusese de-a dreptul rectiliniu. Nu era nimic deosebit aici, o recunoștea cu toată onestitatea.

Era un șir de acțiuni tipic ei, amprenta ei. Tratarea unui individ cu personalitate dublă nu poate decât să se adreseze ambelor personalități. Fiecare din ele duce la împlinirea întregului, deci, fiecare trebuie privită cu respectul acordat unei entități separate, alcătuind un tot complementar. Cum devenise din ce în ce mai clar că, în ciuda tratamentului, NOx avea să continue să reapară la nesfârșit, opțiunea de a-l dizolva nu mai exista. Până la urmă, Ego era prea mândru de creația lui ca să-și permită s-o uite și, probabil undeva adânc, conștientiza că NOx îi era necesar și invers. Integritatea lui depindea de amândoi, nu doar de Ego, chiar dacă acesta fusese primul, având drept de „prim născut” în trup. NOx poate luase formă doar dintr-o simplă idee, dar nu ideile sunt cele capabile de a uni popoare întregi într-un singur glas?
Dar subiectul pacientului său preferat nu avea să-i ocupe mintea și astăzi. Astăzi avea planuri. Nu era ca și cum asta era straniu, din moment ce se ținuse ocupată de când ajunsese în Kyoto. Își luase treaba foarte în serios, făcuse curse la bibliotecă și înapoi de zeci de ori, căutând și citind articole de specialitate până târziu în noapte. Dar făcuse și multe cumpărături, multe haine pe care abia mai reuși să le îndese în apartamentul închiriat, deloc modest ca spațiu. Mai adusese și câte o figură masculină în patul său sau mai petrecuse noaptea printr-un love hotel. Nimic serios, nimic deosebit - chiar dacă atenția sa era centrată pe Ego, niciunul din indivizi nu reuși să pună acest fapt sub semnul întrebării.

Nu dăduse niciun semn de viață lui Tatsurou sau chiar lui Sayuri, smulgându-și telefonul de la urechi în acest sens de multiple ori. Explicația era simplă: se automotivase astfel să se concentreze doar pe caz, ca să poată fi angajată cu normă întreagă, să depășească perioada de probă. Cum trecu pragul clinicii, însă, își sună fata și, după ce se asigură că Tatsu nu era prin preajmă, îi povesti de-a fir a păr ce făcea în Kyoto.
Puse la cale cu Sayuri o surpriză de zile mari pentru Tatsurou. Domnișoara dorea și o reacție video din partea tatălui său, astfel, Ronja trebui să-i promită că va face eforturi în acest sens. Culese de la ea o listă cu restaurante preferate, alese conform modului în care își autopercepea tonusul papilelor gustative și făcu rezervarea, precizând că dorește ca însoțitorul său să fie avizat în prealabil. Această cerință aproape îi fu refuzată, trebuind să se folosească de toate resursele sale de persuasiune pentru a primi confirmarea. Tatsurou avea să primească un simplu mesaj tipizat, nimic mai mult și nimic care să-i garanteze și prezența. Curiozitatea, însă, și faptul că Sayuri garanta că era oricum mult prea ocupat să poată reține tot ce are de făcut.

Sayuri îl cunoștea atât de bine. Ipotetic, Ronja ar fi putut spune același lucru. Sau ar fi trebuit să o spună, însă avea serioase rețineri. Așa cum clinica i-o demonstrase, una e teoria și alta practica. Una e să-și amintească cine era Tatsurou și doar să converseze cu el ocazional la telefon, alta să locuiască în aceeași țară, nu la jumătate de lume distanță ca până acum… senzația era încă departe de conștientizare, încercuind-o banal precum apa înspre scurgere. De fapt, era ușor să afirme că avea să locuiască atât de aproape de Tatsurou, așa, ca pe-o frază de nimic. Să se apropie de însemnătatea acestui fapt, însă, aici se afla adevărata problemă. Cunoscându-se, trebuia să o facă tacticos. Chiar și pentru un om sănătos la cap, era greu de asimilat. Astfel, când ajunse acasă, rularea unui cui micuț veni ca un reflex de autoapărare. Sigur, nu avea de gând să se ducă la întâlnire - ha, întâlnire - cu o privire coborâtă din cireș, nici ruptă în gură. Dar serenitatea ierbii alese avea s-o ajute și acum, ca și în multe alte puncte cheie. Era, până la urmă, o parte importantă din tratamentul ei.

În ciuda stării sale de calm, hainele tot zburară din dulap, pe ea, pe pat, împrejur. Se hotărî cu dificultate pe o rochie roșie fără decolteu, totuși, mulată. Se gândise inițial să fie mai cuminte, dar nu s-ar fi simțit bine (ea cu ea însăși) într-o perdea ce nu lăsa nimic vederii.
Ajunse destul de devreme, întrebând dacă partenerul său primise mesajul. I se confirmă asta. Luă loc la masa indicată, poziționându-se cu fața la ușă și pornind înregistrarea video pe telefon. Inițial, funcționă camera frontală și, astfel, făcu stupid cu mâna. „O să apară curând, hehe.” chicoti, însă chipul i se preschimbă imediat. „Shit, shit!” Mută video-ul pe cealaltă cameră, la timp să-l prindă pe Tatsurou apropiindu-se de ea. Încercă să păstreze o figură cât mai serioasă, dar pe măsură ce uluirea se desfășură pe chipul lui, pufni de-a dreptul într-un râs cristalin. Opri filmarea și, câteva secunde, nu ridică ochii din telefon.
Apoi, se ridică de pe scaun și veni ușor spre el. „Gata, i-am trimis lui Sayuri, e prea târziu și nu-mi pare rău. Ei bine, o să te superi?” întrebă, deși tonul ei indica clar cât de tare se îndoia de asta.
Quote
Like
Share

Joined: 10:27 PM - Mar 18, 2017

5:18 PM - Nov 14, 2017 #2

“Am zis nu.”
 
“Domnule Sakurada, apreciez hotărârea dumneavoastră. Sentimentele dumneavoastră sunt... admirabile.” Femeia îi aruncă un zâmbet fals, pe care i-l întoarse cât se poate de sarcastic. “Dar aici nu e vorba de sentimente, e vorba de profit. E vorba de interesul și expansiunea firmei – pe care, mă scuzați să vă reamintesc, chiar dumneavoastră le promovați. Asemenea principii morale nu au ce căuta în discuție.”
 
Sprâncenele i se arcuiră. O ușoară foială în jurul mesei îl anunță că nu era singurul. “Foarte etic, doamnă.”
 
“N-am vrut să...” Obrajii femeii prinseră o nuanță de roșu aprins, iar vocea începu să îi tremure. “Știți că...” Se așeză pe scaun, evident tulburată. “Nu am vrut să insinuez că...”
 
Prea târziu. Dacă asculta cu atenție, aproape că putea auzi cum se sparge imaginea perfectă asupra respectabilei doamne Kobayashi. Bine, poate că perfectă era mult spus – nu era nici pe departe la prima gafă, dar aceasta le depășea ca proporții pe toate celelalte... Și era mult prea la vedere. După toate aparențele, norocul încă nu îl părăsise pe Tatsurou – nu că ar fi vrut neapărat să o înlăture pe doamna Kobayashi din calea sa, dar era mult prea obișnuit ca lucrurile să se facă după cum dicta el... Iar ea se întâmpla să i se opună. O apreciase mereu pentru asta; poseda o calitate pe care puțini o mai aveau. Dar miza era prea mare pentru a-i mai arde de jocuri.
 
Poate că nu avea nici el completă dreptate, poate că era, într-adevăr, mult prea încăpățânat, dar nu avea de gând să dea înapoi, oricât de riscand ar fi fost. Când veneau să te curteze firmele americane, nu prea îți mai permiteai să faci nazuri că e vorba de energie nucleară la mijloc. De ce ar fi trebuit să-i pese taman lui? De ce ar fi trebuit să fie taman el mai cu moț?... Și totuși, uite că îi păsa. Poate că era o încercare de a face ceva bun, un proces de conștiință, un simplu instinct, chiar – dar Doamne, ce instinct! Reziliase contractele cu centralele nucleare cu doar două zile înainte de cutremurul din 2011, declarând noua orientare a firmei spre resurse alternative. O mișcare ce fusese profund criticată în alea două zile, dar care devenise brusc un act semi-divin după accidentele din Fukushima. Ulterior, efectul fusese unul de domino. Pe fondul opoziției față de energia nucleară din următorii ani, firma avusese parte de un boom economic pe care nimeni nu l-ar fi putut prezice, iar Tatsurou ajunsese un favorit al militanților pentru mediu. Ceea ce era cu adevărat surprinzător era cât de puțin îi păsa de aceste efecte neprevăzute: el doar încercase să facă ceva bun.
 
Pentru Sayuri.
 
Nu avea de gând să dea înapoi acum, doar de dragul profitului. Riscurile depășeau beneficiile. Era atât de simplu.
 
Oftă, surâse senin și își îndreptă spatele. Aruncă o privire scurtă asupra celorlalți, care păreau să aștepte precum leii flămânzi. “Decizia mea este finală. Acționarii majoritari au aceeași viziune. Într-adevăr, doamnă Kobayashi, este vorba de expansiunea firmei, dar o expansiune care să asigure viitorul, nu să îl distrugă. Cred că nu mai e nimic de adăugat.” Își strânse mapa atent organizată și se ridică de pe scaun. Ceilalți îl imitară. Gesturile puțin prea apăsate trădau răbdarea aproape ajunsă la limită, însă tonul îi rămase în continuare politicos. “Vom face anunțul oficial mâine dimineață. Vă mulțumesc pentru cooperare, ca întotdeauna.” Făcu o plecăciune adâncă înainte de a se întoarce spre ușă, scoțându-și telefonul din buzunar.
 
Stimate domnule Sakurada,
Vă informăm că sunteți așteptat în această seară, la ora 20:00, în restaurantul Valentinoʼs din Kyoto. Vă aducem la cunoștință că...

 
Nici nu se obosi să termine de citit mesajul.
 
Kyoto.
 
Kyoto?!
 
Cuvântul rezona în mintea lui ca valurile create de o piatră în apă.
 
O încruntătură puternică îi încreți fruntea. Se opri în mijlocul holului preț de câteva secunde, de parcă asta l-ar fi ajutat să se concentreze mai bine – însă, indiferent cât ar fi încercat, nu-și putea aminti nimic legat de vreun plan pe care l-ar fi putut avea în Kyoto. Sigur, în ultimul timp fusese mult prea ocupat cu nenorocitul ăla de contract și munca de convingere pe care fusese nevoit să o depună pentru a-și impune punctul de vedere, așa că avea tendința să uite tot ce nu era informație esențială. N-ar fi fost nici prima dată când îi scăpau informații esențiale... Dar totuși, părea puțin probabil să fi uitat de o vizită în Kyoto, având în vedere cât de rar ajungea pe acolo zilele astea. Nu că s-ar fi plâns de-asta.
 
Kyoto.
 
Dincolo de mesajul suspect de lipsit de informații cu privire la interlocutorul său – nici asta nu era tocmai o noutate; deși mereu îi plăcea să fie pregătit, unii oameni erau mult prea rezervați cu informațiile – , trebuia să admită că, oricine ar fi fost, o nimerise bine cu locația. Nu era atât de ingrat încât să spună că era restaurantul lui preferat, dar cu siguranță era printre ele. Poate că se merita să meargă în Kyoto fie și numai pentru asta.
 
Deși încă nu prea-i venea a crede, chiar în ciuda numeroaselor legături pe care încă le avea cu Kyoto. Poate și ăsta era un instinct. Neîncrederea.
 
Ajunse la restaurant la opt fix, aproape enervant de punctual, mânat – deși nu voia să o recunoască – de o curiozitate sâcâitoare. Se prezentă fetei de la recepție, care îi indică o masă destul de îndepărtată. Nu se miră câtuși de puțin atunci când își dădu seama că era deja așteptat. Figura feminină în contre-jour îl făcu să se încrunte. Când îl așteptase pe el ultima dată o femeie?
 
Îi luă ceva mai multe secunde să își dea seama de cine era așteptat.
 
Apoi, realizarea îl lovi ca un pumn în stomac.
 
Doamne, cât de frumoasă era!...
 
Rămase cu gura ușor întredeschisă și cu ochii mari de uimire, înghețat în locul ăla, de parcă ar fi văzut o fantomă. Într-un fel, chiar era o fantomă. O privi cu curiozitatea unui copil, analizând-o din cap până-n picioare. Superbă. Infinit mai frumoasă decât și-o amintea; imaginea care persista în mintea lui părea o simplă umbră comparativ cu femeia, o copie ieftină și lipsită de valoare. Roșul părului ei era mai roșu decât își amintea. Verdele ochilor mai verde, sclipirea amuzată a acestora parcă mai jucăușă. Ar fi putut să stea să o privească ore în șir, ca pe o operă de artă, și tot să găsească ceva nou, un detaliu aparent nesemnificativ ce ar fi schimbat întreg sensul. După atâta timp, încă reușea să-i taie respirația – în asemenea măsură, încât nici măcar nu găsi de cuviință să se întrebe ce anume căuta aici. Creierul lui înregistra straniul situației, însă întrebările întârziau să apară. De ce era aici – nu conta. De ce nu îi spusese nimic – nu con...
 
Hm. Ba poate că da, totuși. Dar era dispus să mai treacă cu vederea. Dacă ar fi fost vorba de oricine altcineva, ar fi tunat și fulgerat.
 
Doamne, Doamne, uitase cât de frumoasă putea fi...
 
„Gata, i-am trimis lui Sayuri, e prea târziu și nu-mi pare rău. Ei bine, o să te superi?”
 
Ridică din sprâncene, înțelegerea începând să se desfășoare pe chipul său cu încetinitorul. Clătină ușor din cap. “Așa, deci? Sayuri știe? Și ce v-ați gândit voi dou, că ar fi bine să vă râdeți de mine... Hm? Femei!” Își dădu ochii peste cap, însă lăsă un chicot înfundat să-i scape, distrugând efectul. O privi din nou din cap până-n picioare, zâmbind admirativ. Primul zâmbet sincer de mult timp încoace. “Că ce? Că m-ați lucrat amândouă pe la spate? Sunt ab – so – lut revoltat. Dar cred că a meritat, până la urmă. A trecut prea mult timp.”
 
Mult prea mult. Semnele erau vizibile pentru amândoi, deși timpul fusese ceva mai blând cu ea. Atât de mult timp, încât se simțea la fel de fâstâcit ca la prima lor întâlnire. Desigur, pe atunci lucrurile fuseseră ceva mai simple; pe atunci, păruse firesc să nu aibă idee ce să facă și cum să se comporte – acum, scuzele i se diminuau considerabil. Probabil Ronja era cea care îl cunoștea mai bine decât oricine. Cu siguranță nu vorbise cu nimeni atât de deschis cum o făcuse cu ea. El n-ar fi putut spune același lucru. Sau, dacă o cunoștea, nu o înțelegea. Nu o înțelesese niciodată. Nu făcuse eforturi în sensul ăsta; singura dată când chiar încercase, se speriase de cât de greu era totul și dăduse bir cu fugiții. Nici măcar nu îi păruse rău. Nici acum nu îi părea rău – ei doi nu fuseseră făcuți unul pentru celălalt. Mereu pe aceeași pagină, dar la capitole diferite.
 
Nu o înțelegea. Probabil că nu avea să o înțeleagă niciodată.
 
O sărută scurt pe obraz. “Arăți superb, Coco.”
 
Îi trase scaunul, invitând-o să se așeze, după care se așeză în fața ei. Un alt zâmbet, la fel de sincer, însă neîncrezător. “Nu credeam să te văd pe la capătul ăsta de lume. Ce te-aduce pe aici? Vacanță, presupun?” O umbră de amărăciune, oricât de bine ascunsă, tot i se strecură în voce. Poate că nu erau potriviți unul pentru celălalt din punct de vedere romantic – romantic! Drace! - , dar se îndoia că avea să găsească vreodată pe cineva care să-i fie la fel de bun prieten.
 
Se sprijini cu coatele pe masă și, instinctiv, puse o țigară între buze. Ezită, însă, să o aprindă. “Te deranjează?”

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Quote
Like
Share