purging the catalyst bed

Aici iti poti crea o locuinta, la cerere.

purging the catalyst bed

Joined: September 9th, 2017, 8:48 am

September 10th, 2017, 6:28 pm #1

”Ego. E timpul.”
Se plictisise sa-l tot strige, simtindu-se inutil. Ar fi vrut sa puna mana pe oglinda, dar regulile erau clare: cel ce parasea casa avea tot dreptul asupra trupului si cum sa si-l prezinte in exterior. Nu voia sa fie el cel ce fragiliza pactul...nu de alta, dar abia il convinsese pe Ego sa fumeze mai putin si abia putea si el sa respire cand prelua controlul. Nu se simtea foarte bine sa-l lase in public, nici nu stia cat trecuse de cand ii permisese asta… insa nerabdarea lui era certa, o simti infiorandu-l stupid. Dand din coada sa spirituala ca un catel flocos (prost,mai ales), Ego ii smulse trupul din maini, cu aceeasi bestialitate de pe vremuri. ’Iti lasam oricum, sa stii…’ ii sopti la ureche, dar Ego nici ca mai avea cum sa auda. ”Ooo!” zbiera fiara ca iesita din cusca - ceea ce era departe de adevar, fata de ce traisera ei doi in trecut. Incepu sa alerge ca bezmeticul prin apartament.
Da. NOx ofta usor, dar da: il lasa cam rar. Era bine sa-ti admiti propriile greseli. Pana la urma, ce aveau ei doi era o relatie… nu interumana, probabil era cam mult spus, pentru ca depasisera barierele legate de spatiu intim si alte asemenea. Nu era cazul de discutii in acest sens. NOx voia sa se odihneasca, nu sa se agite mai tare… dar si asa, banui ca nu o sa aiba cum. Ego incepu sa izbeasca podeaua aia blestemata cu picioarele. Deschise gura sa sopteasca iar, dar observa ca renuntase. Ciudat, poate si Ego avea aceeasi constiinta a greselilor.

Foarte greu de crezut. Desi, spre surprinderea lui ferma, alesese ceva destul de calduros de imbracat, tinand cont de vremea cam stricata pentru acea perioada din vara. ’Apreciez.’ Comenta, si Ego ii simti zambetul. Sau zambi si el, din proprie initiativa. NOx nu putu sa-si dea seama. Dar hotari sa nu-l intrebe daca tine minte ce are de facut. La cat de entuziasmat era…

”Bine, gata!” Cu un gest dramatic, Ego lasa ochelarii pe noptiera de langa canapeaua pe care dormea NOx si arunca hainele de pe el. Peste tot unde apuca. Era fericit! Avea sa iasa afara! Doamne, de cand nu mai iesise afara, trecuse o vesnicie! Si pentru ce, si pentru ce? Sa faca ce stia el mai bine - scan- daaaal! Aplauda ca un idiot in camera. Arunca rucsacul foaaarte important in spate si iesi din apartament; isi aprinse o tigara inca de pe scara blocului - convenise cu NOx sa nu mai fumeze in casa, la cum incepea sa tuseasca de cum prelua el controlul, dar pentru siguranta pactului, era un sacrificiu pe care era dispus sa-l faca. Viata era, de altfel, frumoasa; mai frumoasa decat si-ar fi inchipuit vreodata ca poate s-o aiba… dar nu era vreme de cugetari metaforice, trebuia sa-si tina mintea limpede si chitita. Si NOx isi aduse propria contributie pentru asta, Ego simtindu-se profund recunoscator sa nu-i mai auda vocea cand incepu sa recapituleze, in cap, cam ce cara cu el: una bucata revista cu poze interesante cu Tatsurou Sakurada; una bucata ziar cu articolul capturarii sale de catre politie (eveniment nefericit, dar era un bun factor de convingere, avand in vedere cifrele asasinatelor!); una bucata lista cu cele trebuincioase pentru laborator.


Caci nu avea sa plece din apartamentul lui Sakurada fara un laborator in buzunar. Sau un cec cat un laborator. Sau bani cash. Hei! Era flexibil. Foarte flexibil. Sakurada aflase cam cat de flexibil, era destuuul de sigur de asta. Il avuse, fusese fain. Dimensional, foarte fain. Poate i-ar fi placut ceva mai piperat decat simple trageri de par si penetrari la momente convenabile, doar ce era viata fara condimente? O, nu putea sa-si imagineze asa ceva. Ego adora sa fie chinuit in arome care mai de care mai exotice. Ar fi apreciat sa fie mai savurat. Dar, pana la urma… nici Sakurada nu se dovedise a fi cine stie ce. O experienta, sigur, una chiar… mare. Dar dimensiunea, nu, nu era totul!

Il avertizase de venirea lui. Ca doar, asa se face. Un mesaj convingator, o ora si cam atat.
Buna, ma mai tii minte? O sa vin azi pe la tine, 7 seara e in regula, cred. Pupici.

Ego.


Ce, trebuia sa mai astepte sa confirme? Isi tinuse telefonul inchis inca de atunci, ca nu cumva barbatul sa aiba ocazia sa il refuze. Ego era cam… intaratat de refuzuri. Si, ce ciudat! NOx fusese de acord cu aceasta manevra, ba chiar il felicitase! O intamplare pe cat de rara, pe atat de pretioasa, care ii intarise convingerea ca misiunea avea sa mearga ca unsa. Calatoria ii fu destul de ingreunata de fascinatia cu care privi pe geam in autobuz, la oameni in metrou, pe strada la… nu stiu, cam tot ce se putea gasi pe strada! Mai fuma doua tigari in fata blocului, privind cu o curiozitate de copil in jur. Doamne, ce frumos era afara. Frig ca dracu’ si dadea sa ploua, dar frumos. NOx avusese dreptate sa se imbrace bine. El racea mult mai rar ca NOx, dar si cand o facea…
Suna la interfon. ”Honey, I’m hooome!” facu, desi barbatul deja ii deschisese fara sa-l asculte. Hmph. Lasa. Avea sa i-o spuna in fata, era mai de efect astfel. Sa vezi figura omului, sa depinzi de ale sale gesturi, o! Prefera sa alerge pe scari, desi era nerabdator, doar impins de adrenalina ce-i curgea prin vene. Pulsul sau se situa in permanenta la o medie de o data si jumatate de ori mai mare decat a lui NOx, la cat de agitat putea sa fie.

Batu la usa, pe ritmul cunoscut din filme americane. Se impinse direct in ea, fara sa mai astepte. Era deschisa. ”Honey, I’m hooome!” Racni, inchizand-o in urma sa. Ha, acum sigur il auzise. Se descalta, cuviincios, incercand sa intuiasca pe unde s-ar fi putut afla barbatul. O pisica ii trada pozitia in sufragerie. Se indrepta intr-acolo, fara sa bage in seama animalul care incepuse sa se rasteasca, pe limba lui… sau ei. ”Oo, domnule S… Tatsurou! N-ai imbatranit o zi. Ma mai tii minte? Sau… m-ai recunoaste doar fara haine?” miorlai cand il zari, ranjind.


Un drumusor curbiliniu, un spatiu si un punct. Oricat de mult calatorim, cu trupul sau cu mintea, in viata asta atat de stranie si de lesne de inteles in acelasi timp, noi, da, noi toti, in spatiul asta ne invartim.

Cum spui, taci.
Quote
Like
Share

Joined: March 18th, 2017, 10:27 pm

September 20th, 2017, 1:35 pm #2

I se învinețise pumnul.

Durea ca dracuʼ, cu toată gheața pe care și-o pusese, articulațiile tot i se învinețiseră, pielea i se taiase în cel puțin trei locuri, lăsând firișoare subțiri de sânge să se scurgă. Durea ca dracuʼ, însă nu voia ca durerea să înceteze. Dacă durerea înceta, însemna că trebuia să se concentreze pe altceva, ori nu era dispus să se gândească la nimic altceva. Gândurile erau umane. Nu voia să fie uman. Nu voia să se gândească—cu siguranță nu voia să se gândească la seara precedentă. Nu îi păsa suficient de mult cât să se gândească la asta.

... Și totuși, îi păsa suficient de mult cât să nu poată face nimic altceva. Îi păsa suficient de mult pentru a nu se putea gândi la altceva, doar la ideea de a nu se gândi. Restul deveni un șir de imagini lipsite de continuitate, de parcă cineva pierduse rola unui film vechi. Parcarea întunecată, o liniște absolută. Pauză. Oglinda din dormitor, făcută țăndări, iar pumnul său sângerând. Pauză. Fă-osăîncetezefă-osăîncetezefă-osăînceteze. Pauză. Țiuit indescifrabil. Pauză. Două pachete de țigări fumate în lanț, simțind că se sufocă. Pauză. Propria reflexie într-o altă oglindă, făcută și ea țăndări, imaginea reflectată de o mie de ori. Pauză. Tacitacitaci. Pauză. Un țipăt, sânge, durere, o oglindă spărgându-se. Pauză. Maisuntumultedecesuntatâteaoglinzicumdracuʼofacsăînceteze. Pauză. O linie de cocaină atent aranjată pe masa de sticlă. Pauză. Cioburile mesei de sticlă și mai mult sânge. Pauză. Durere. Pauză. Tavanul prea alb. Pau—... De ce era așa de alb tavanul? De ce se uita măcar la tavan?... Fără pauză, de data asta, continuitatea începând să își reintre în funcții. Își amintea, ca printr-un vis, că încercase să doarmă la un moment dat. Fără succes. Însăși ideea de a sta în pat cele câteva minute (transformate, inevitabil, în ore) înainte de a adormi, pradă propriilor gânduri și unui tavan îngrozitor de alb în răsărit de soare, doar atât și era suficient pentru a-l face să nu mai vrea să pună geană pe geană vreodată. Nu voia să doarmă. Somnul era uman.

Nu voia să fie uman.
“N-ai fost in stare sa intelegi ca te iubesc, in atatia ani!”
“NU-MI PASĂ!”


Dar era uman.

Dar îi păsa.

Îi păsa suficient de mult pentru a nu se putea gândi la nimic altceva, oricât de tare și-ar fi impus să o facă. Îi păsa suficient de mult pentru a se urî pe sine tocmai fiindcă nu voia să îi pese, și totuși îi păsa—distrusese toate oglinzile din casă pentru a nu se mai vedea pe sine, pentru a nu-și mai vedea propria slăbiciune: ochii roșii și cearcănele întunecate și oboseala și apatia față de viață. Îi păsa suficient de mult pentru a-l face să plângă și să urle și să se blesteme, fără măcar a înțelege de ce o făcea. Ce era așa de rău, la urma urmei? Altcineva în locul lui ar fi fost euforic, sau măcar ar fi fost încântat, măgulit, mulțumit, ceva—altcineva în locul lui n-ar fi fugit ca dracul de tămâie. Chiar era atât de înfricoșător?

Nu. Răspunsul era logic și veni natural. Nu era înfricoșător.

Înfricoșător era că ar fi putut să se dedea aceleiași slăbiciuni. Înfricoșător era că ar fi fost ușor să o facă, și totuși nu putea. Putea? Voia? Voia. Nu voia. Cu siguranță. Asta, asta era înfricoșător.

Înfricoșător era că nu se putea gândi la nimic altceva, oricât de tare și-ar fi impus să o facă. Cuvintele lui încă îl ardeau. Imaginea lui încă îi era înfierată pe retină. Până și aerul îi amintea de el. Când auzi bâzâitul telefonului (de altfel, ciudat de tăcut până la acel moment, de parcă i-ar fi fost frică să nu îl perturbe), fu ferm convins, preț de o fracțiune de secundă, că era tot el.

Nici măcar nu își ascunse dezamăgirea când descoperi că nu era el.

Buna, ma mai tii minte? O sa vin azi pe la tine, 7 seara e in regula, cred. Pupici.

Privi mesajul câteva minute bune până reuși să înțeleagă cuvintele—nu lăsau loc de refuz. Deranjant. Prea asemănător cu ziua precedentă. Sigur, nici acum n-ar fi vrut să refuze oricum; cu toată impertinența cu care se invitase la el. Nu avea nici cea mai mică intenție să mai lase de la el, dar avea nevoie să fie distras. Dragul de Ego era la fel de bun ca oricine, poate chiar mai bun decât majoritatea.

Nu se mai gândise la el de ceva luni bune, poate un an. Fără vreun motiv anume, pur și simplu, nu era suficient de important pentru a-și bate capul cu el. Citise despre arestul său prin ziare în urmă o perioadă nedefinită de timp, fără să acorde prea multă importanță detaliilor, și catalogând toată informația ca ʻinutilăʼ aproape imediat. Poate că era suficient pentru a-l distrage, poate că fusese o vreme când chiar fusese interesant, dar în ansamblu, Ego nu era suficient de important pentru a-și bate capul cu el.

Ego nu era Raven.

“Honey, Iʼm hooome!”

Deloc, deloc. Slavă cerului.

“Aici, aici, pisi.” Își întoarse capul la timp pentru a-l vedea intrând și simți cum i se taie respirația.

Trebui să privească de două ori pentru a se convinge că nu era Raven. Poate era doar oboseala. Poate era doar subconștientul. Poate era doar o dorință adânc înrădăcinată (și profund negată) de a-l vedea. Asemănarea era izbitoare, până când privea mai cu atenție, iar diferențele erau cel puțin la fel de evidente... Sau poate că mintea lui voia să le facă evidente. În fine, suficient de evidente pentru a-l putea privi fără să vrea să-l omoare sau să se omoare sau să distrugă totul în jur. Nu, Ego nu era Raven, slavă cerului, deși ar fi preferat să fie. Era mai bine că nu era.

Avea nevoie să fie distras. În ciuda a ceea ce zicea bărbatul, simțea că îmbătrânise cu zece ani în ultimele douăzeci și patru de ore.

“Vai, vai, dragă... Credeam c-ai uitat de mine, pisi.” Vorbi afectat, teatral, feminin. Îl privi în ochi preț e o fracțiune de secundă, înainte de a-și feri privirea ca o fată mare la măritiș. “Vaaai, știi că n-aș putea să te uit niciodată. Te-aș recunoaște oricând, cu haine sau fără...” O altă privire, mult mai îndrăzneață de data asta, susținută, fixă, iar tonul se schimbă și el. Un rânjet îi apăru pe chip și ridică sugestiv din sprâncene. “Daʼ poți să renunți oricum la ele, o să ne scutească pe amândoi de un efort în plus.”

Erau momente și locuri și persoane care necesitau ocolișuri. Nu era cazul.

Răbdare, totuși, răbdare. Da, pe naiba, nu voia să aibă răbdare, nu acum, nu când avea nevoie de sex—nici măcar nu își dăduse seama până acum, dar da, avea nevoie. Nu voia să aibă răbdare, dar trebuia. Venirea lui Ego, deși oportună din atâtea puncte de vedere, ridica o serie de întrebări care mai de care mai interesante. Ego avea informații, informații pe care el și le dorea, și avea de gând să le scoată de la el, într-un fel sau altul. Probabil că ar fi putut să intuiască răspunsul pentru multe dintre întrebările sale, probabil că ar fi putut să ghicească multe dintre lucrurile pe care Ego le știa, dar nu avea de gând să rămână cu intuiția și ghicitul. Nu era infailibil, așa cum i se demonstrase de suficiente ori în trecut, de prea multe ori, chiar... Nu, nu avea de gând s-o mai ia pe ocolite, nu avea de gând să mai facă nicio presupunere. Voia certitudini.

“Dar s-o luăm cu începutul, că ajungem noi și la asta.” Se tolăni pe canapea, invitându-l și pe el din priviri să facă același lucru. “Hai să vorbim deschis. Ceva te-a făcut să-ți amintești că exist, după ce m-ai ignorat atâta timp. Nu prea-mi pasă ce, sincer, daʼ oricum o să-mi spui ca să-mi scoți ochii cu asta.” N-ar fi fost primul care o făcea, de altfel. Și, oricât de tare îi displăcea să o admită, chiar pe bună dreptate. Făcuse greșeli, unele aproape scuzabile, altele...

Îl săgetă cu privirea, ochii săi ciocnindu-se de cei albaștri, prea asemănători cu ai lui Raven. “Presupun că n-ai venit aici doar de dragul vremurilor bune. Ce vrei de la mine?”

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Quote
Like
Share

Joined: September 9th, 2017, 8:48 am

September 28th, 2017, 9:44 am #3

Hăhă. Nu îmbătrânise o zi. Pe dracu’. Arăta ca moartea încălzită, dar deh, nu era Ego genul să spună lucrurilor pe nume chiar așa, din prima, nu atunci când acestea nu serveau vreunui interes… altfel, era un băiat destul de onest. Mm, își păstrase totuși șarmul acela de bărbat bine, bătrân, bogat, alte atribute cu… „p”, dar… în fine, era cât se poate de înțelegător, până la urmă. Nu se uitase doar la el în acele fotografii compromițătoare. Presupusul său iubit îi atrăsese atenția destul de mult timp, până când NOx îl lămurise de ce anume: ”Seamănă cu noi.” În fine, termenii potriviți ar fi fost, de fapt, „cu tine, Ego”, dar, din nou, nu avea de gând să distrugă el pactul. În plus, comentariul îi atrase atenția nu prin pronumele folosit, ci prin constatarea însăși. Mm, da, seamănă, dar nu răsare. În ciuda faptului că părea cu desăvârșire gaijin, după nume (deși aparențele înșelau în privința lui Ego în acest sens), ochii săi păreau suficient de oblici pentru a provoca un oarecare dubiu. Nuanța lor era mult mai rece și aparent artificial de puternică, mai degrabă aducând a neon decât a cer senin, precum era situația lui. Și pomeții aceia păreau mai degrabă tăioși decât cu finețea de care avea chipul comun parte… și mult prea scund! Mă rog, erau doar vreo 3-4 cm între ei sau poate erau cam de aceeași înălțime, pozele nu serveau drept o comparație prea bună. I-ar mai fi trebuit, însă, câteva kilograme în plus. Arăta mult prea fragil.

Să zicem că era… frumos, în modul în care un astru e frumos, sau o floare, sau orice alt obiect de acest gen.
Intangibil, însă. Deși poate pozele îl puneau într-o astfel de lumină, sau cine știe ce rotițe acționau în capul lui Ego.
Trecu nonșalant prin holul în care zăcea un vestigiu al durerii, doar ca să întâlnească un altul în camera în care-l găsi pe Tatsurou. Delicatețea lui lăsa, însă, mult de dorit. Astfel, tonul bărbatului se traduse în capul lui drept manifestare a durerii, ochii alunecându-i, fără niciun soi de ascunziș, la masa de sticlă, îmbucățită bine și cu puținele fragmente intacte încă sfidând gravitația. Pe lângă acest lucru, figura sa era destul de contradictorie, ochi dureroși, dinți mușcând buza inferioară. Era o creatură afectată ușor de evenimentele din jur, dar și una cu desăvârșire sexuală. ”Hmm… ” făcu, prelung, îndepărtându-și doar sacoul, după ce-și aruncă ghiozdanul prețios undeva prin cameră. NOx își reținu un oftat. Ei, hai, era destul de cald. Ego spera să devină și mai cald, din moment ce bărbatul chiar părea că are nevoie de consolare prelungă… ”Dacă promiți că nu o să fii atât de blând cu mine ca tura trecută. Promiți?” făcu diabetic de dulce, venind lângă el pe canapea, trăgând sub el piciorușele. Fără nicio sfială, își așternu un braț pe pieptul bărbatului, frecându-l ușor peste haine. Se apropie de el. ”Ți-aș scoate ochii doar să știu că promiiiți.”

Ce mai tura-vura. Se sui direct pe el, cu coapsele de o parte și de alta a picioarelor lui Tatsurou. Îi înconjură gâtul cu brațele protective și calde și îi șopti la ureche: ”S-a despărțit de tine? Îmi pare răăău.” îi sărută lobul urechii. ”Mai are balta pește - pentru tine, mai ales. Eventual, un pește care să arate mai puțin a statuie și mai mult a om. Nu-ți înghețau degetele când îl atingeai, uite-așa...” O mână își trecu ușor unghiile pe ceafa bărbatului. Nu-i părea rău deloc, dar era atât de impresionabil de evenimentele dramatice, încât nici nu gândi când rosti, lasciv: ”Te pot lăsa să-ți verși nervii pe mine, sau să fii blând… cum te simți tu mai bine.” Nu, de fapt, nu prea avea niciun chef să-i permită să facă chiar ce-și dorește, dar dată fiind situația… era milos, până la urmă, empatizând cu experiența lui.

Crezuse că NOx era cuminte, dar acesta hotărî să intervină cu destulă asprime, doar în ascunzișul cutiei lor craniene: ”Gata cu joaca, te-a întrebat.” Avea, totuși, dreptate. Se desprinse de bărbat aproape imediat. Cine era el să nu fie obedient când era cazul? În ciuda opiniei generale despre el, nu era chiar de neînțeles! ”Oh, credeam că n-ai să mai întrebi!” Sări de pe canapea și se îndreptă spre locul în care își lăsase rucsacul - convenabil, destul de aproape de masa de sticlă, lângă care făcu o pauză, aplecându-se asupra ei. Puse un degețel, ușor, pe suprafața netedă, apropiindu-se apoi de margine, doar pentru a și-l lua imediat. Îi era frică! Și presupunea că avea nevoie de mâna aceea, foarte, foarte integră. Fermoarul scrâșni ascuțit când, așezat la loc lângă el, forță deschiderea genții.

În ce ordine se hotărâseră, până la urmă, să le arate? Abandonă temporar geanta, lăsând-o desfăcută la îndemână. ”Vreau să prepar metamfetamină și am nevoie de circa, hm, 300 000 de yeni pentru un laborator. E o sumă modică. Primesc și mai mult, firește, dar na, cam acesta ar fi minimul! E greu de găsit spațiu, materialele nu sunt ieftine, înțelegi tu… de fapt, s-ar putea să știi procesul în detalii mai intime decât mine.” Surâse șmecherește, analizându-i figura, fără ca nimic de pe ea să-i poată curma fericirea. Vorbise cu atâta siguranță, de parcă era doar o chestiune de timp până la acceptul bărbatului și progresia către îndepărtarea hainelor. ”Oo, probabil te întrebi ce anume m-a îndemnat să te caut, cum anume m-am gândit chiar la tine… n-a fost foarte greu când numele tău e peste tot zilele acestea, a fost ca o mantră!”

Jap, zbură revista din rucsac și i-o flutură în față cu satisfacție. În același timp, se ridică de pe canapea și luă o distanță sigură de el. Nu putea să intuiască decât o reacție destul de violentă din partea bărbatului și nu avea de gând să riște să nu mai poată admira acele poze împreună cu NOx. Era și asta o distracție de, hm, cuplu. Surâsul îi deveni un rânjet în toată regula - superb, nimic de zis, dar bănuia că nu avea să-i provoace o foarte mare satisfacție lui Tatsurou. Ar fi fost mai ușor pentru toate părțile să da. ”Și, sigur, la modul în care te cunosc... un bărbat atât de… serios și implicat și bogat ca tine… aaa, am uitat partea cea mai importantă. Îți voi oferi cu generozitate un procent din vânzări. Asta după ce totul e aranjat și găsesc și piață de desfacere. Sper să nu fie așa o mare alergătură, hm? Chiar sunt curios ce sfaturi îmi poți da, având în vedere experiența ta vastă în domeniu. Încă un pas generos în spate, deși orice om normal la cap ar fi făcut cel puțin vreo trei. ”Că veni vorba de experiență, sunt om cu școală în domeniu! Cât eram la închisoare, am terminat facultatea de chimie din Kyoto. Oh, da!” Scoase ziarul, deschis deja la articolul despre capturarea lui - mă rog, adică prima pagină, de ce să fie modest? Deși nu îi făcea chiar atâta onoare pe cât îi făcea lui NOx, din moment ce numele lui trona cât un sfert de pagină.

Înghiți în sec; noroc că exersase îndelung replica înainte să-l confrunte: ”Ăsta sunt eu!” făcu oarecum robotic, fără să se mulțumească la a-l lăsa să observe totul de la distanță, ci aruncându-i ziarul direct în poală. ”Poza e cam urâtă, nu-mi place unghiul din care m-au prins. Probabil ai mai dat de articol - oh, aș fi vrut eu să citești despre mine, m-ar mai fi încălzit unde trebuie! - dar… ai văzut ce font frumos au folosit la cifre?” Chicoti cu prefăcătorie absolută. Sigur că nu voia să-i atragă atenția asupra fontului, ci asupra dimensiunilor faptelor… sale… lor. La fel, și asupra gradului în care autoritățile își blestemaseră zilele în cercetări. Acestea fiind zise, își îndreptă oarecum spatele, încrucișându-și brațele la piept, cu o mândrie pe care nici măcar nu se strădui s-o ascundă. Tonul său mieros era în perfect contrast cu postura sa:”Deci! Mă vei ajuta? Te rooog?


Un drumusor curbiliniu, un spatiu si un punct. Oricat de mult calatorim, cu trupul sau cu mintea, in viata asta atat de stranie si de lesne de inteles in acelasi timp, noi, da, noi toti, in spatiul asta ne invartim.

Cum spui, taci.
Quote
Like
Share

Joined: March 18th, 2017, 10:27 pm

November 4th, 2017, 11:42 am #4

“Dacă promiți că nu o să fii la fel de blând cu mine ca tura trecută. Promiți? Ți-aș scoate ochii doar să știu că promiiiți.”

Ar fi fost o minciună să pretindă tocmai acum că nu se lăsa condus de dorințe sexuale. Acum, mai mult decât de obicei: nu-și amintea când făcuse sex ultima oară. În urmă cu prea mult timp, asta era cert; se îngropase atât de tare în muncă încât ajunsese aproape să ignore orice altceva. Nici măcar nu era vorba doar de sex – nu-și amintea când ieșise ultima oară în oraș și să nu fi fost în interes de serviciu. Nu-și amintea când făcuse ultima dată ceva pentru sine. Nu-și amintea când se gândise ultima dată la toate astea. Așa că, firește, acum că se trezise cu mult prea mult timp liber (și cu despărțirea atât de clară și bruscă de Raven, ca o tăietură mult prea adâncă și mult prea proaspătă), tot ceea ce ignorase pe parcursul ultimelor câteva luni revenea cu forța unui taifun... Și nu avea habar cum să se apere.

Poate ar fi fost mai bine chiar să nu o facă. Poate ar fi fost mai bine, mai simplu să fie lovit. Nu putea să fie mai rău decât ceea ce se întâmplase în hotelul ăla nenorocit, nu?

Ridică din sprâncene și zâmbi. În loc de răspuns, își strecură mâna pe sub bluza lui, degetele sale reci trasând linii fine pe pielea caldă a lui Ego, urcând pe coloană și trăgându-l mai aproape. “Mmmhm.” Toarse precum o pisică, la câțiva centimetri de urechea lui. Își înfipse unghiile în pielea lui și trase lent, dar puternic. “Doar dacă tu promiți să fii cuminte și să faci tot ce zic. Promiți, hm?”

Blând. Hm, poate, totuși, că fusese, strict din dorința de a nu răni, dar situația se schimbase. Drastic. Cerința lui Ego nu își avea rostul, măcar dacă s-ar fi luat după toate semnele furiei împrăștiate în apartament – și la felul cum se holbase la bucățile de sticlă ce încă se încăpățânau să rămână intancte pe masă, era greu de crezut că nu observase. Poate că-l punea la îndoială. Mă rog, nu-l putea condamna prea tare pentru asta. Tatsurou însuși crezuse că se calmase, și uite că nu era chiar așa.

Nu era deloc așa.

“S-a despărțit de tine? Îmi pare răăău.”

Brusc, mâinile i se încordară pe talia bărbatului, strângând pielea castifelată mult prea puternic. Scrâșni audibil din dinți. Nu. N-am...” Inspiră, apoi expiră adânc. Nu. Buzele îi găsiră gâtul și carotida pulsând. “N-am fost niciodată... Nu s-a despărțit. N-am fost împreună.” Mușcă din nou, chiar mai tare de data asta, de parcă asta îi întărea cuvintele.

Dar era adevărat, nu? Raven nu îi era nimic. Nu îi fusese niciodată nimic. Simțea că vorbele îl ard, adâncind rănile pe care și le provocase singur; simțea durerea provocată de acestea, ce venea acum, într-un alt val. Trebuia să le recunoască veridicitatea, chiar dacă aceasta era atât de îngrozitoare încât părea o minciună. Raven nu îi era nimic. Într-un fel, ar fi fost mai ușor să fie de acord cu Ego. Într-un fel, simțea că se despărțise de el, era aceeași senzație ca atunci când se despărțise de Ronja, în urmă cu atâția ani, dar amplificată de un milion de ori... Doar că nu fuseseră nimic pentru a se despărți.

Și asta durea, durea mai tare decât voia să recunoască. După atâția ani în care alergase – uneori chiar la propriu – după Raven, după atâția ani în care urmărise să-l facă cumva al lui, exista o finalitate. N-ar fi putut spune ce anume îi dădea senzația de finalitate, din moment ce jurase să nu lase lucrurile așa. Faptul că se însura? Faptul că îl iubea? Faptul că ar fi fost în stare să-l omoare, atunci și acolo, doar pentru asta? Faptul că asta fusese prima lor întâlnire după atâta timp? Poate că era cumulativ, toate în același timp și totodată niciuna. Raven nu-l mai voia. Raven, care depindea de el, se lepăda acum. Un final sec și deloc cum și-l imaginase.

Cel puțin pentru moment.

Ego se depărtă mult, mult prea curând, făcându-l să ofteze exasperat. Sigur, fusese vina lui de la bun început, că doar el întrebase, nu? Iar Ego, întocmai cum se așteptase, părea atât de dornic să-și împărtășească motivele... Fir-ar al naibii, daʼ n-ar fi putut să mai aștepte?! Părea tocmai genul de discuție după sex. Fir-ar al naibii.

“Vreau să prepar metamfetamină și am nevoie de circa, hm, 300 000 de yeni pentru un laborator. E o sumă modică. Primesc și mai mult, firește, dar na, cam acesta ar fi minimul! E greu de găsit spațiu, materialele nu sunt ieftine, înțelegi tu… de fapt, s-ar putea să știi procesul în detalii mai intime decât mine.”

Aha. Bani, deci.

Se lăsă pe spate, sprijinindu-se cu coatele de spătar, și îl privi impasibil. Trebuia, totuși, să admire siguranța bărbatului: vorbea ca și când deja ar fi avut banii în buzunar. Ridică o sprânceană atunci veni vorba de știut procesul, iar privirea îi fugi preț de o fracțiune de secundă către masa spartă. Dar surâsul lui Ego era mult prea senin pentru a da vreun semn că ar fi conștientizat, măcar, pericolul iminent.

Oftă.

Nu apucă, însă, să și vorbească.

“Oo, probabil te întrebi ce anume m-a îndemnat să te caut, cum anume m-am gândit chiar la tine… n-a fost foarte greu când numele tău e peste tot zilele acestea, a fost ca o mantră!”

Desigur.

Nici măcar nu își pusese problema cum anume știa Ego de Raven și de ce se întâmplase – se gândise atât de mult la asta în ultimele douăzeci și patru de ore încât părea evident. Simțea că nu părăsise niciodată hotelul ăla nenorocit, că încă urla și spulbera totul în cale; o bucată atât de mare a existenței sale părea blocată încă acolo, încât nici măcar nu își pusese problema că nu era deloc evident pentru cineva care nu luase parte la asta. Că cineva din exterior nici măcar n-ar fi putut bănui – cum adică, lumea nu știa prin ce trecuse? Lumea nu era părtașă suferinței lui? Cum adică, Pământul îndrăznea să se mai învârtă, fără să-i pese de el?

Așa că, atunci când văzu revista în mâna lui Ego, fluturată cu atâta satisfacție, simți cum focul ce continuase să ardă mocnit izbucnește din nou, vâlvătăile cuprinzând totul în jur. Până și sângele îi fierbea în vene. Chiar la asta se rezuma totul? Toată existența sa? La nenorocirea aia de revistă, la niște poze care nu demonstrau nimic?

“Așa, ȘI?! șuieră printre dinți.

Calm, calm, calm.

“Chiar sunt curios ce sfaturi îmi poți da, având în vedere experiența ta vastă în domeniu.”


Tura aceasta, mărâi de-a binelea. Doamne, Doamne, ce-i plăcea băiatului să se joace cu focul...! Și Doamne, ce-avea să se ardă...! Articulațiile degetelor de la mâna dreaptă îi trosniră mult prea sonor în aerul dens. Pumnul stâng încă îl durea prea tare.

Calm, Tatsurou, calm, și toate la timpul lor.

Calm.


Într-adevăr, de ce s-ar fi răzbunat acum? De ce și-ar fi vărsat furia ce amenința să dea pe dinafară de acum, când ar fi putut foarte bine să mai aștepte și ar fi fost mai bine pentru toată lumea? Doar îl rugase, și-ncă îl rugase așa frumos...

Atunci, de ce nu i-ar fi făcut jocul?

Hm.

Își aprinse o țigară, expirând fumul înainte de a vorbi. “Metamfetamina se vinde bine. Bine. Mai bine decât coca, de când yakuza au bătut palma cu guvernuʼ, și sunt ceva ani de-atunci. Sunt unii care vând cu până-n 10 000 gramul, daʼ dacă ești pornit să prepari singur, o să scoți mai mult. Mult mai mult. Știu un tip în Tokyo, vinde cu 50 000 gramul și nu duce lipsă de clienți, are marfă bună. Am auzit de unii prin Sapporo care cică ar da și cu 70 000. În Kyoto s-ar putea să scoți mai puțin, că ești cam aproape de Kobe și au monopol yakuza, așa că nu te încurca cu ei. Sau mă rog, faci ce vrei, daʼ dacă te încurci cu yakuza ai ars-o cu mine. Și crede-mă că yakuza nu o să te protejeze niciodată ca mine.” O privire scurtă și cuprinzătoare, fără să fie nevoie de mai multe explicații, înainte de a se întoarce pentru a căuta scrumiera. “Dacă vrei piață de desfacere ceva mai bună, caută mai spre nord și est. În Nagoya mergi la sigur, pot să te pun în legătură cu cineva și n-o să ai probleme.”

Din fericire pentru el, păru mai mult decât dornic să schimbe subiectul – sau mă rog, poate că era vorba de incapacitatea lui de a rămâne atent mai mult de câteva secunde, ca un copil care mâncase prea mult zahăr. Rămase doar vag curios față de noile dovezi pe care i le arunca în față, de data asta. Citi rândurile scrise cu litere de-o șchioapă pe prima pagină a ziarului, înainte de a-l da la o parte și a-l privi din nou, fix în ochi.

Un chicot sinistru îi părăsi buzele.

Calm.

Încă zâmbea atunci când vorbi, în cele din urmă, deși nimic din zâmbet nu se regăsea în privirea de gheață – sau în vocea la fel de rece. “Hai să ne înțelegem, Ego, dragul meu. Dacă crezi că mă intimidezi, te înșeli. Dacă crezi că poți să mă ameninți cu înfloriturile tale, te înșeli. O să afli exact cât de tare te înșeli. Dacă mai încerci să mai faci asta, s-ar putea să se întoarcă împotriva ta atâtea amenințări. Priceeepi, dragule?”

Trase din nou din țigară și se lăsă pe spate, încrucișându-și brațele.

“Așa... 300 000, zici? Îți dau și 500, daʼ numaʼ să taci dracului din gură...” Nu-și dădea seama dacă era doar faptul în sine, că era atât de al naibii de obositor și vorbea atât de-al naibii de mult, sau îl deranja ce spunea bărbatul. Oricare din cele două, ar fi preferat să tacă. “Să știi că sunt și rezonabil, vreau 30% din ce câștigi în primele trei luni și 20% după. Îmi trebuie și mie o garanție, știi.” Oftă adânc, lăsându-și capul pe spate. Trase un fum adânc din țigara aproape terminată. “Că tot veni vorba de garanție, de unde știu că nu o să fii prins din nou? Și nu o să te gândești să-mi târăști și tu numele prin ziare? Se înțelege că o să ai de dat socoteală dacă se întâmplă asta. Nu-ți promit nimic până când n-am certitudinea că o să fii cu ochii-n patru. Sau măcar că nu o să mă trezesc eu târât public în povestea asta. Că de potolit văd că nu ai de gând să te potolești...” Rânji, clătinând ușor din cap. “Știi, cred că ți-ar trebui o mamă zdravănă de bătaie, poate-ți mai intră mințile-n cap.”

Stinse țigara și se ridică în picioare cu un alt oftat. Calm, surprinzător de calm având în vedere focul ce îi ardea venele, se apropie cu pași egali de Ego, privindu-l fix. Odată ajuns suficient de aproape, o mână i se opri pe talie, în timp ce cealaltă pe gâtul lui, prinzându-l într-o priză slabă și mângâind locul unde îl sărutase mai devreme. Avea să-i lase un semn. Spera că nu avea să fie singurul.

“Mă ocup și de asta imediat, stai liniștit...” Tonul îi era acum mult mai jos, mai domol, vocea mai senzuală. “Dacă mă rogi frumos.”

Mâna îi alunecă între picioarele bărbatului și strânse ușor.

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Quote
Like
Share

Joined: January 2nd, 2010, 7:45 pm

November 23rd, 2017, 6:34 pm #5

Se înșelase, nu era tocmai moartea încălzită, era moartea în starea ei naturală, la cât de reci îi erau degetele. Atingerea sa mult prea fină nu ar fi avut niciun efect în lipsa temperaturii ridicate, trimițându-i fiori pe șira spinării, făcându-l să se retragă puțin. Pur reflex, nimic mai mult, deși era convins că bărbatul avea să interpreteze totul în favoarea lui. Atunci, însă, ca și cum i-ar fi citit nemulțumirea din minte, îi simți unghiile din plin și nu mai fugi de ele, din contră, se adânci de-a dreptul ca să-și provoace mai multă durere. Percepea cu o acuratețe morbidă modul în care se desprinsese parțial stratul de celule moarte, sub atingerea bărbatului. Eiii, așa mai venea de-acasă! Afișă un zâmbet mulțumit, care dispăru la fel de repede pe cât își făcuse simțită prezența. Auzi tu, să promită că o să fie cuminte. Păi, pricepuse măcar ce îi ceruse mai devreme? Gura i se strâmbă involuntar a dezgust, ca și cum i-ar fi venit de pe undeva un miros respingător. ”Să promit, păi de ce? Nu, o să mă opun cu toată forța și tu o să te chinui să mă convingi. Altfel nu ar mai fi amuzant, să mă supun așa degeaba!” argumentă el pe un ton firesc.

Dar, din fericire pentru interesul lui cu naștere și moarte subită, Tatsurou avea să-l surprindă în mai mult decât o perspectivă. Ceea ce, pentru Ego, era o raritate în raport cu un simplu muritor. Îi scăpă un „ah” brusc și intens când bărbatul îl strânse din senin.
Cum adică „nu”? Îl disecă, îl întoarse pe toate părțile. Un alt „ah” când îl mușcă, un altul mult mai senzual când se întâmplă din nou. Vru să-l provoace, să afle mai mult, dar în același timp chestiunea pentru care venise îi presa subconștientul să acționeze. La fel, glasul lui NOx, o șoaptă în urechea sa internă. „Ai timp de altele mai târziu, ai timp, ai timp…”
Se distra cu ecouri, hm. ”Păi cum nu…?” NOx tot continua să se joace la butoane și Ego nu mai avu puterea să ducă fraza mai departe de sunetul infernal din capul său. Își frecă în treacăt tâmplele când se ridică, într-un final, de pe Tatsurou. Era curios, curios ca naiba. Bârfa era un aliment pentru el, a fi în centrul atenției îi părea capital și cei care ajungeau acolo, ca beneficiind de un extraordinar dar, care lui îi lua mai toată energia pe o zi.

Priorități! Deși, of, tare îi plăcuse să-l simtă făcând pași repezi spre ce își dorea: însușire forțată, bineînțeles. Era, însă, agitat de senzația lăsată în urmă de dinții lui adâncindu-i-se în carne. Îl percepea ca pe o vedetă acum. Avea să-l fută o vedetă, întocmai cum merita. Șuieratul bărbatului îl făcu să se încrunte ușor, totul păruse atât de bine ca să se strice atât de violent?
Discursul lui îl luă prin surprindere puternic, toți mușchii faciali anterior încordați relaxându-se brusc. Avea să-l ajute. Sau îl păcălea al naibii de bine. ”Ăăă…” începu, vizibil bulversat, complet dezbrăcat de tupeul anterior. ”Nu… știam. Ăăă. Da. O să mă gândesc la Nagoya.” De fapt, știa că avea să fie complicat, doar NOx îi băgase în cap chestia asta bine, bătut în cuie. Nu avea să fie pe cât de simplu credea Ego că e toată viața.

Înflorituri? Se înfioră brusc, resimțindu-se schimbarea în însăși postura trupului său, mult alterată. ”Minte-te singur în continuare că inventez, te rog!” Era în continuare suficient de șocat de mai devreme ca să nu mai poată persista în impertinență, iar când bărbatul veni cu oferta sa, nici nu mai putea să dea înapoi. Nu mai exista nicio cale prin care să mai poată fi agresiv, se pierduseră toate motivele. Oare chiar atât de bine se pregătise? Deci, până la urmă, căcaturile pe care le tot îndruga NOx despre el păleau? E adevărat, încropiseră planul împreună, dar acesta fusese complet adaptat pentru capacitățile lui Ego de a fi dramatic de direct. Și funcționase? Lăsa gândurile să-i circule libere prin minte, știind că NOx are acces complet la ele. Nu ar fi încălcat pactul, nici dacă l-ar fi vorbit mai de rău ca acum nu ar fi făcut-o, așa cum nu o făcea și el. De ce? Simplu - respectul deosebit pe care îl purtau Ronjei era piatra lor de temelie. Era incredibil cât de bine se puteau îmbina două firi când erau motivate de același sentiment.

”Nu-s absurd, 425 000 cu procentele pe care le-ai zis și batem palma!” făcu repede, departe de el orice intenție să-și ascundă entuziasmul care-i lărgise gura într-un rânjet mulțumit. Calculul îl făcuse cu NOx în cele câteva secunde de răgaz, și aproape putu să jure că îl simte bătându-l pe umăr, trimițându-i pe cale senzitivă semnale, toate care-l încurajau și felicitau. NOx măcar era corect, știa să-i acorde credit lui Ego atunci când merita. Și el făcea la fel. Și asta era în pact: respectul reciproc, înainte de toate.
Lăsă la o parte masca de maimuțăreală, pentru o clipă: ”Nu o să mai fiu prins, o să fiu atent pentru că am motive să fiu atent. Dacă o pățesc, o pățește și psihiatra mea nașpa. Ea a garantat pentru mine și nu vreau să-i fac probleme, țin la ea…n-... m-a ajutat foarte mult.”

Atât de aproape și totuși, atât de departe. Ce om măcar parțial normal la cap s-ar fi gândit că urma să spună „ne-a ajutat”? ”E o problemă cu bătaia, vezi tu, îmi place. Nu mă potolește, mă face s-o cer în continuare. Mereu mai mult, mai mult.” se hlizi prostește, apropiindu-se de el. ”Dacă mă ajuți, n-am să ciripesc de tine… dar ia-ți măsurile de precauție cu mine, hm? Sperie-mă.” făcu, dezvelindu-și integral pupilele, nebunește.
Credea că avea să scape doar cu strângerea aia, nu? Întocmai precum el credea că va putea să se abțină de față cu bărbatul, dar auzindu-i generozitatea exuberantă, deja pierduse bătălia cu dorința de a mușca din ea. Puternic, până la sânge.  ”Eu nu rog pe nimeni, Tatsurou. Eu iau.” Îl prinse de bluză și-l trase spre el, sărutându-l apăsat, fără să se sfiască să-și înfigă ușor dinții în buza lui inferioară. Era blând… temporar, firește. ”În plus, oare nu cumva tu ar trebui să mă rogi pe mine? Tura trecută, m-ai dezamăgit puțin și astăzi, mai ești și suferind, nu-i așa?” Nu așteptă răspuns și se năpusti asupra lui, împingându-l înapoi pe canapea și reluându-și locul deasupra lui, tura asta, fără vreo intenție să se mai dea jos. Îi prinse părul și îi trase capul mai pe spate, fără vreo milă, expunându-i gâtul săruturilor sale sălbatice. Îi zbură cureaua dintr-o mișcare, abandonând-o pe podea. ”Să nu mă raportezi la el, bine? Nu-mi plac comparațiile.”



I was a king under your control
I wanna feel like you’ve let me go



Quote
Like
Share


Confirmation of reply: