keep us trapped in greed

O mie de porti unite te duc catre varful muntelui, de unde poti admira intregul oras Kyoto, sau te poti ruga la templu

keep us trapped in greed

Joined: May 27th, 2013, 7:36 am

April 26th, 2017, 8:23 pm #1

    Ii lipsea Yashi oricat de mult si-ar fi dorit sa nege asta la suprafata. Nu neaparat ca fost lider sau ca sprijin financiar, ci pur si simplu ca parte din familie. Youko putea sa mentina aparentele o perioada destul de lunga, sa se ascunda in spatele unei masti indiferente pana ce pericolul trecea si se simtea in siguranta cu durerea sa interioara. Cei care aveau sansa sa patrunda dincolo de aceste ziduri... ei bine... se legau la cap fara sa ii doara ceva.

    In ultimele luni se inchisese foarte des in camera sa, rascolind prin sertare si dulapioare dupa albumele pe care le aranjaze in secret ani de zile. Ramasese timp de cateva ore bune cu albumul de fotografii in brate. Cu toate ca avea respectivele fotografii intr-un folder bine dosit in laptop preferase sa le poata atinge, sa creeze un fel de apropiereintre momentul surprins si realitatea pe care nu o putea schimba in bine decat asa. Auzea un ciocanit insistent in usa si telefonul vibra frenetic de cinci minute. Ochii ii cazura imediat pe calendar. Inca o zi de vara, dar una destul de importanta din mai multe puncte de vedere. Isi sterse usor ochii cu dosul palmei, respirand adanc.

    Un parfum indescifrabil ce plutea in atmosfera ii infundase fiecare simt in parte si o facea sa se gandeasca la ordinea ce lipsea cu desavarsire din universul ei mic. Noptile se confundau treptat cu zilele si incepea sa piarda notiunea timpului din ce in ce mai usor. Nu avea un scop sau o problema anume care sa o tina in priza, ci mai degraba o irita ideea ca face umbra pamantului degeaba si nu are de ce craca sa se agate. Surase dulce, dandu-si o suvita rebela de pe chip. Cocul arata perfect, se descurcase in timp util. Totul era la locul lui. Hainele. Lentilele de contact. Zambetul, oh, mai ales zambetul! Abia daca isi amintea ultima oara cand urcase pe munte, probabil cand era copila si se tinea tot timpul de fratele sau de tatal sau si incerca sa inteleaga de ce acestia fugeaua de agitatia orasului. Ii placea sa se piarda printre oameni si sa il sperie pe soferul ce se presupunea ca trebuia sa o tina inchisa in masina pana ce unul dintre cei doi se intorcea. Cu timpul vulcanul se stinsese, insa, muntele inca ramanea un mister. Un impuls de moment o determinase sa il roage sa se intalneasca acolo si sa urce impreuna.

    Isi verifica telefonul constant, fataindu-se de pe un picior pe altul. Ajunsese in punctul stabilit mai devreme decat se asteptase si incepea sa se piarda in peisaj. Avea zeci de intrebari in minte si isi dorea ca odata ce imaginea barbatului avea sa se materializeze in fata sa toate vocile sa inceteze sa o mai preseze. Inchise ochii respirand lent, aproape insesizabil, concentrandu-se pe amintirea unui dans pe care il executa ori de cate ori avea nevoie sa se calmeze. O pereche de pasi se apropia de ea. Ii cunosrea deja, dar nu indraznea sa deschida ochii si sa revina la zumzetul din mintea sa. Locul acesta pare rupt de realitate chiar si acum cand nu mai sunt un copil. se trezi rostind cuvintele fara sa vrea. Sinceritatea nu era neaparat punctul sau forte, dar avea momente cand nu putea sa filtreze fiecare gand, fiecare impuls care se lupta sa iasa afara din cusca. Se ridica de pe piatra pe care se asezase si il fixa cu privirea. Cei doi ochi negri pareau extrem de patrunzatori uneori. Tatal sau o acuza mereu de santaj emotional atunci cand il privea fara sa scoata o vorba si obtinea orice isi dorea. Ma tem totusi... facu o pauza, evaluand din nou strategia. Pornise gresit. Se hotari sa nu reformuleze, ci sa faca cativa pasi inainte, dand de inteles ca voia sa mearga mai departe si la mpdul propriu si la cel figurat.
The echoes are gone in the hall



But I still remember, the pain of December
Reply
Like
Share

Joined: March 18th, 2017, 10:27 pm

May 7th, 2017, 9:39 pm #2

Acceptare. Negare. Depresie. Furie. Negociere.

Oh, nu, nu asta era ordinea corectă, iar Tatsurou o știa prea bine, dar nu fusese niciodată genul de persoană care merge după regulile așa-zis normale. Normalul era pentru oamenii mai mici, mai puțin importanți—sau cel puțin așa crezuse până de curând. Până foarte de curând, dar realitatea avea prostul obicei de a-și băga coada în treburile sale și de a-i strica planurile... Sau cel puțin, încerca să i le strice. Aproape reușise, pentru că se comportase atât de normal. Atât, atât de ordinar. Realitate era destul de diferită. Normal? El? În niciun caz. Uman, da. Uman, adică predispus greșelii. Asta era o realitate de care nu mai avea cum să scape. O știuse dintotdeauna, la fel de bine cum știuse că greșelile lui tindeau să aibă dimensiuni de-a dreptul colosale. Asta, cel puțin, scăpase de sub control.

“... n-ai fost în stare să înțelegi că te iubesc, în atâția ani?”

“Nu-mi pasă!”


... Dar îi păsa.

Acceptare. Da, da, cu siguranță, nu pusese nicio clipă la îndoială realitatea, încă din prima secundă o acceptase. Negare. Venise târziu, prea târziu pentru a mai putea face ceva. Depresie. Poate era cam mult spus. Furie. Nu cea falsă, nu, ci cea reală și îngrozitoare din singurătate. Negociere. Cinci stagii ale durerii. Măcar partea asta încă era firească—încă durea ca naiba, și cu cât se gândea mai mult, cu atât durea mai tare. Pentru că îi păsa, ca unui prost sentimental și obișnuit, atât, atât de obișnuit, atât de tipic, atât de uman. Ar fi trebuit să fie mai mult de atât.

Dar îi păsa.

Îi păsa atât de tare, încât cuvintele îi răsunau încă în urechi, la fel de clar de parcă tocmai le-ar fi spus. Îi păsa atât de tare încât încă refuza să se confrunte pe sine și minciuna pe care o clădise în toți acești ani în jurul său. Îi păsa atât de tare și durea atât de al dracului de tare încât era dispus să facă orice. Era dispus să facă moarte de om, dacă se ajungea până acolo... Și avea să se ajungă. Hotărârea era clară în mintea lui, și fusese de la bun început. Nu îi lăsase nicio altă opțiune. Dacă nenorocitul dracului nu putea să îi aparțină lui, atunci nu avea să îi aparțină nimănui, cu atât mai puțin unui individ care chiar avea puterea de a-l face fericit. Fericit! Cât de ordinar. Păcat. Aproape că îi părea rău—dar realitatea era că dorința era mai puternică decât orice părere de rău. Dorința. Uman, din nou, dar acceptabil. Nu știa dacă dorința de a controla era mai puternică decât cea de a provoca durere, de a ucide, sau invers, dar nici nu mai conta. Atâta timp cât avea să o facă, nici nu mai conta.

Dar pentru asta, avea nevoie de oameni. Trebuia să își calculeze mișcările cu grijă, trebuia să aibă un plan B, C, și toate literele alfabetului până la Z; trebuia să cadă în picioare, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Avea nevoie de oameni, oameni în care să poată avea încredere—deși asta nu spunea nimic. Aproape că avusese încredere în Raven, și uite unde ajunsese acum. Nu, nu avea nevoie de oameni în care să poată avea încredere pentru simplul fapt că oamenii nu erau de încredere. Avea nevoie de oameni capabili, și de oameni care să urmeze ordine.

Atunci când îi propusese să se vadă, nu se așteptase ca ea să aleagă tocmai un asemenea loc—dar nu îl deranja. La urma urmei, îi lăsase libertatea de alegere. Trebuia să calce pe vârfuri cel puțin o vreme pentru a putea ajunge să joace oamenii pe degete, dar avea asta în sânge. Și se părea că avea să merite efortul: o găsi acolo atunci când ajunse, punctual până la secundă, conform ceasului Omega de la încheietură. Zâmbi slab, fermecător, și perfect natural; un zâmbet exersat poate de milioane de ori până atunci, care ajunsese aproape reflex. Ochii ei negri îi întâlniri pe ai lui, la fel de negri, și preț de câteva clipe, așteptă. O lăsă pe ea să vină spre el, să facă prima mișcare, întocmai cum un prădător își aștepta răbdător prada să cadă în capcană. Îi întinse mâna, invitând-o mai aproape.

“Realitatea este relativă,” replică el scurt, ridicând ușor din umeri. “Și ar trebui să rămână așa, nimeni nu-ți poate dicta ce să faci și ce să crezi.” Cât de ipocrit. Zâmbi din nou, ignorând gândul. “Teamă? De ce? Nu-ți fie teamă, sunt eu aici.” Și ca și când ar fi vrut să își întărească vorbele, îi prinse mâna mult mai mică într-a lui.

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Reply
Like
Share

Joined: May 27th, 2013, 7:36 am

May 21st, 2017, 8:16 pm #3

    Aerul tare ii inunda plamanii, cautand parca sa dizolve cumva toata tensiuneea aucmulata pe care o resimtea si sa o lase sa umble libera. Poate daca ar fi fost fumatoare ar fi perceput reactia corpului sau intr-un mod mult mai realist, dar lipsa acestui viciu o tinea legata de zona fantezista. Fizicul si psihicul, insa, nu stateau pe picior de egalitate. Gandurile sale se opuneau categoric procesului, ridicand bariere peste baeriere. In mod normal ar fi aruncat toata vina pe altcineva, dar de data aceasta prezenta lui Tatsu nu o tulbura in mod neaparat, ci mai degraba o punea intr-o stare de asteptare. Nu alesese un drum anume pentru ziua respectiva, deci lucrurile puteau sa mearga in absolut orice directie. Avantaj sau dezavantaj pentru Youko in aceeasi masura.

    Zambi, ascultandu-l fara sa-l contrazica sau sa-l aprobe in vreun fel sau altul. Daca era cineva care sa inteleaga mai bine decat Youko cat de relative erau vietile lor isi dorea nespus de mult sa faca cunostinta cu individul in cauza. Nu-si putu retine totusi un suras plapand in coltul buzelor. Era amar pe interior, dar gustul aparentelor nu il putea simti decat ea. Toata viata ii fusese dictata milimetru cu milimetru. Ce sa faca. Ce sa creada. Cine este si cine trebuie sa fie. Se simtea mult mai in siguranta atunci pe de-o parte, fiindca nu trebuia decat sa urmeze cu sfintenie un plan intocmit cu grija de cineva care stia mai mult sau mai putin in ce sens se roteste lumea. Planurile se evaporasera si Youko ramasese suspendata intre sinele natural si cel artificial, construit pana atunci din mici bucatele.

    Dar el nu vedea aceeasi imagine fragmentata. Nimeni nu o vedea. Nimeni nu ii cunostea sinele natural si poate ca ar fi fost mai sanatos sa lase in continuare greutatea pe latura artificiala. Era mult mai puternica. Cred ca este mai placut sau cel putin mai satisfacator sa te afli in postura celui care dicteaza, nu a celui care este obligat sa execute. intoarse raspunsul undeva la 180 de grade. Nu credea cu toata fiinta ei in ceea ce afirmase. Era un om suficient de echilibrat cat sa isi dea seama de existenta unui revers al medaliei. Era doar curioasa. Un sentiment normal pana la urma, dar pe care si-l reprimase foarte mult timp. Cel controlat isi doreste sa controleze. Cauza si efect.

    Umerii i se relaxara, postura usor crispata de pana atunci alunecand intr-o zona mai confortabila. Ochii sai capatasera o moliciune, ceva asemanator cu ceaiul care devine usor tulbure dupa ce se topeste mierea. Ma tem ca pana la urma chiar sunt un copil. Copiii au locul lor... si mie nu imi place locul acela. Nu ii placuse niciodata. Continuase fara sa vrea fraza pe care o lasase in aer mai devreme. Ii era greu sa accepte orice forma de sustinere, fie ea numai verbala, poate chiar iluzorie. Dorinta de a se ridica pe propriile picioare nu lua in calcul factorii externi si aproape ca o ducea in cealalta extrema, a incapatanarii. Daca cineva elibereaza un loc in autobuz.... cel care sta in picioare si asteapta are tot dreptul sa se aseze, nu-i asa? Expresia o trada. Tremurul usor al mainii de asemenea. Vocea, insa, ramasese liniara, pastrand o ultima picatura de detasare. Inceta sa il mai priveasca in ochi, indreptandu-si atentia in zare. Un nor. O pasare. Un punct gol. Ramasesera la acelasi nivel asa ca Youko inainta, cu pasi mici ce-i drept, dar usori ca ai unei pisici ce se strecoara dintr-o situatie neprielnica.
    E o risipa de timp sa astepti sa se elibereze un loc, dar la un moment dat cred ca merita sa pierzi ceva. Nu realiza daca vorbea prea mult si deschidea prea multe sertare, dar locul in sine o impingea de la spate. Nu auzea voci peste umar care sa o determine sa abereze, ci pur si simplu o facea. Cat se poate de constient si de calculat.
The echoes are gone in the hall



But I still remember, the pain of December
Reply
Like
Share

Joined: March 18th, 2017, 10:27 pm

June 20th, 2017, 5:42 pm #4

Ar fi fost o minciună să spună că tânăra Mizuki—se crispă involuntar când numele îi trecu prin minte, însă din motive ce nu aveau de-a face cu ea—nu îl intriga. În ciuda vârstei, părea să aibă o viziune mult mai bătrână asupra lucrurilor, și era stăpânită de o dorință ce s-ar fi putut alinia la milimetru cu propriile ambiții. Dorințe. Însă... Chiar era? Sau doar i se părea lui Tatsurou? Vedea oare lucruri acolo unde acestea nu erau, doar din dorința de a găsi oameni pe care să se poată baza? Nu avea răspuns la întrebare, deși instinctul îi spunea că nu era doar imaginația lui. Putea să se încreadă, totuși, într-un instinct animalic care părea să fi preluat controlul asupra lui?

Răspunsul veni aproape imediat.

“Cred ca este mai placut sau cel putin mai satisfacator sa te afli in postura celui care dicteaza, nu a celui care este obligat sa execute.”

Își trecu vârful limbii peste buzele uscate, încercând în zadar să-și stăpânească un zâmbet. Un zâmbet care nu avea nimic de-a face cu senzația în sine despre care vorbea Youko—deși înțelegea sentimentul mai bine decât mulți alții, fiind pus într-o poziție de conducere pe care și-o asumase încă de la bun început. Era ceva extrem de satisfăcător să o audă spunând acele cuvinte, chiar dacă poate nu le înțelegea în totalitate. Putea la fel de bine nici măcar să nu creadă ceea ce spusese, deși se îndoia că era cazul. Dorința de putere era un lucru măreț, însă nici pe departe la fel de măreț ca puterea în sine. Era ca și când ai fi comparat drogurile cu o stare de natural high; pur și simplu nu exista un termen de raportare. Tatsurou înțelegea. Înțelesese dintotdeauna. Și poate că mulți nu erau conștienți de diferența atât de evidentă între felul cum un lucru este perceput de departe și faptul de a deține acel lucru—dacă ar fi fost să ghicească, ar fi spus că Youko Mizuki făcea parte dintre acești oameni. Însă asemenea oameni aveau uneori nevoie de un simplu imbold în direcția potrivită. Odată ce gustau puterea, nu mai era cale de întoarcere. Pe asta se clădise toată istoria omenirii.

Așa că ce avea de pierdut? Zâmbetul i se lărgi, fiind deopotrivă mulțumit și malițios. “Copiii au locul lor,” acceptă el, dând ușor din cap. “La fel cum și sclavii au locul lor. Dar tocmai aici e secretul: mereu o să existe cineva nemulțumit cu locul său. Oare cea mai mare teamă a unui asupritor nu este că unul dintre cei asupriți se va ridica împotriva sa? Și se va întâmpla. Întotdeauna s-a întâmplat. E nevoie doar de o persoană potrivită...” Ca tine. Nu o spuse, dar lăsă să se subînțeleagă. Poate că fata asta nu era o alegere tocmai ortodoxă; la naiba, nici măcar nu era sigur dacă era alegerea corectă. Dar era singura posibilitate pe care o avea. Avea o motivație, însă tot avea nevoie de acel imbold, avea nevoie de cineva care să o îndrume pe drumul corect, cineva care să valideze alegerile. Poate că nu era o alegere tocmai ortodoxă, însă Tatsurou însuși nu era un bărbat tocmai ortodox. Cu atât mai bine pentru ea, cu atât mai rău pentru toți cei care încă îl mai subestimau, chiar și după atâția ani.

Până să-și dea seama, luase deja o hotărâre. Avea să meargă la risc—deja nu mai avea nimic de pierdut. Asta era deja o problemă colaterală. Dacă mănânci otravă, linge farfuria. Expresia îl amuzase dintotdeauna, deși nu o înțelesese. Până acum. Dacă tot avea de gând să ucidă, măcar putea să tragă foloase de pe urma acestui fapt. Cât de indecent... Însă fusese dintotdeauna un profitor, așa că asta nu era altceva decât o extensie a sinelui.

Dar cu toate astea, tot trebuia să meargă în vârful picioarelor până când avea să fie sigur de răspunsul ei. Nu putea avea încredere în nimeni altcineva, cu atât mai puțin în propriul instinct când venea vorba de o asemenea hotărâre; avea nevoie de o confirmare clară și răspicată.

Suna aproape de parcă ar fi vrut să încheie un pact cu diavolul. Ceea ce nu era prea departe de adevăr.

Își cântări cu atenție cuvintele. “Câteodată nu trebuie să aștepți să se elibereze un loc. Câteodată e suficient să ceri. Cere și ți se va da, nu?” Îi întâlni privirea. Respira greu, însă asta nu avea nimic de-a face cu aerul greu sau cu poteca destul de abruptă. “Cred că aici pot să te ajut.”

ʻ... Sau să mă ajuți.ʼ

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Reply
Like
Share

Joined: May 27th, 2013, 7:36 am

June 25th, 2017, 1:14 pm #5

    Mereu i se spusese ca revoltele porneau alimentate de frustrarile interioare ale oamenilor ca si cum vina se resfrangea intotdeauna asupra celui care se simtea deranjat de conditia sa. O perioada crezuse tot ceea ce incercau sa ii serveasca drept educatie. Revolta se nascuse si in interiorul ei, cu toate ca ardea timid, cu flacari plapande, dar niciodata stinse. Il privi fara sa clipeasca, fara sa schiteze nimic mai mult decat un zambet mecanic . Nu realiza inca daca fusese o decizie inteleapta sa mearga pe calea aluziilor nu tocmai subtile. Nu era sigura nici daca avea sa nimereasca tinta pe care si-o propusese initial. Pusa in fata jocului uitase miscarile pe care le planificase si era nevoita sa improvizeze o strategie complet noua.

    Dincolo de fragilitatea infatisarii, dincolo de faptul ca fiinta sa era la fel de casanta ca viata unui sclav, dincolo de zambetul acela trebuia sa existe ceva. Cineva trebuia la un moment dat sa isi faca curaj sa sparga invelisul. Cobori privirea, incercand sa isi ascunda insistenta din ochii de un negru mult prea sticlos si isi analiza cu o precizie aproape exagerata unghiile. Dar oare persoana potrivita nu risca la randul sau sa preia ghinionul predecesorului? Tot jocul acesta al puterii pare mai degraba o cacealma din unghiul asta, nu credeti? Stapanul cade prada revoltei, omul se ridica si isi revendica premiul doar pentru a-l pierde si a reveni la conditia initiala. Nu dusese niciodata lipsa de fobii fara sens, iar ghinionul sau in general fusese ca avea obsesia de a se asigura intotdeauna ca nu calca pe teren minat. Toata grija excesiva si chinul de a construi acel val de protectie consumau timp, liniste si ii mancasera sistematic viata. Teoria pe care o scosese din neant era o ramasita a vechilor obiceiuri.

    Sa ceara? Ce sa ceara? O pasta de dinti noua? O pereche de pantofi cu toc care sa o faca sa para mai inalta decat tot restul populatiei care se uita la ea de sus? Ceea ce isi dorea ea i se cuvenea si incapatanarea pe care o mostenise cel mai probabil de la tatal sau ii spunea clar ca nu ar trebui sa fie fortata de imprejurari sa ceara. Isi musca buzele pe interior, inghitind impulsul de a rosti cu voce tare ceea ce orgoliul ii tipa in minte. Acelasi orgoliu se lasase destul de greu convins sa accepte ideea unui ajutor provenit din exterior. Toti copiii cer. Lucruri posibile sau imposibile. Si de cele mai multe ori primesc ceva diferit de ceea ce si-au dorit. raspunse pe un ton usor defensiv, plasand din nou o mina ce in adancul ei spera sa nu explodeze. Craciunul a trecut de mult timp pentru mine. Nu dramatiza, nu se expunea ca star principal intr-o tragedie de prost gust, ci mai degraba incerca sa schiteze in linii mari un tablou obscur in care nu era sigura ca isi va gasi locul sau va putea sa il pastreze fara sa piarda pamantul de sub picioare.

    Nu vreau sa par ... mult prea nemultumita, dar ajutorul in astfel de circumstante trebuie sa aiba un motiv sau cel putin asa cred. spre final tonul slabi treptat, lasand cuvintele sa se piarda usor. Isi indrepta umerii, intorcandu-se in asa fel cat sa ramana fata in fata. Se aseza pe o piatra cu o forma cel putin coudata, dar suficient de mare cat sa nu o incomodeze.
    Nu erau pre departe de destinatia propriu-zisa pe care o alesese cand se hotarase asa ca nu ii strica o mica pauza. Sentimentul de liniste si relaxare din copilarie punea stapanire pe ea incetul cu incetul. Totusi... Ar fi nepoliticos din partea mea sa ma asez pe un loc care este ocupat. Inainte de toate trebuie ca persoana respectiva sa se ridice. Asta ar trebui sa cer. reveni din nou la aluzia pe care o pornise cu bunastiinta, ramanand insa la o oarecare distanta de ideea concreta pe care o ocolea cu atata precautie.
The echoes are gone in the hall



But I still remember, the pain of December
Reply
Like
Share

Joined: March 18th, 2017, 10:27 pm

June 27th, 2017, 12:23 pm #6

Poate că nu era totuși o pierdere completă de vreme să-și bată capul cu fata asta—n-ar fi putut să o vadă niciodată ca pe o femeie în adevăratul sens al cuvântului. Era cu cel mult câțiva ani mai mare decât Sayuri, iar în ochii lui, Sayuri avea să rămână mereu un copil, deși în mod evident lucrurile nu mai stăteau de mult așa. Ceea ce poate că era mai bine, într-un fel: dacă tot avea să scoată cât mai multe de la Youko, măcar să-și impună statutul de la bun început. Poate că suna de-a dreptul crud, dar ce rost avea să se ascundă după deget? Voia să obțină ceva, și nu voia să aibă de-a face cu persoane care nu îl puteau respecta. Persoane care nu i se puteau supune. Dar chiar și așa, trebuia să-și calculeze cu atenție fiecare mișcare; nu voia să repete greșelile trecutului. Era prea inteligent pentru asta.

Și totuși, poate că o subestimate întrucâtva. Era inteligentă, avea voință... Însă îi lipsea acea urmă de curaj orb pentru a se avânta cu capul înainte. Păcat, asta ar fi făcut-o un adversar de temut în timp, dar așa... Era greu de substituit instinctul cu cineva care să o împingă de la spate—greu, da, dar nu imposibil. Anii îndelungați pe care și-i petrecuse plănuind lovituri meticuloase și acționând atunci când cineva se aștepta mai puțin reușiseră să îl învețe ceva: așteptarea merita în cele din urmă. Dacă avea suficientă răbdare, mereu avea să se găsească cineva dispus să îi facă jocul.

“Copiii primesc altceva decât își doresc pentru că mereu o să existe un adult în spatele lor care crede că știe ce-i mai bine pentru ei. E un instinct al părintelui hiperprotectiv, care nu duce la altceva decât la eșec.” Simțea că nu mai vorbește el, ci experiența—fusese mult prea aproape de a cădea în acea capcană de mult prea multe ori, și nu era sigur că nu o făcuse măcar o dată. Dar exista o diferență incontestabilă între felul cum sunt percepute lucrurile dintr-un punct de vedere obiectiv și felul cum sunt ele percepute din interior. Pe de altă parte, nu aspirase niciodată la perfecțiune, așa că își putea ierta propriile greșeli, cu atât mai mult cu cât fuseseră făcute cu cele mai sincere intenții. Și ăsta era un lucru pe care nu avea ocazia să-l spună de prea multe ori.

Simți cum zâmbetul îi îngheață preț de câteva secunde când aduse vorba de motive. Da, cu siguranță o subestimase. Se așeză și el pe o piatră față în față cu ea, ochii lui negri ciocnindu-se de ai ei, încercând să ghicească ceva dincolo de aceștia—însă Youko părea să se fi distanțat perfect conștient de subiectul în cauză. De parcă voia să îl evite. Privind lucrurile obiectiv, ar fi putut să o înțeleagă; dacă încă mai putea citi oamenii (și era destul de sigur că încă mai putea), ceea ce voia ea de fapt se apropia până la suprapunere de ceea ce voia el. Însă decizia ei nu avea cum să fie una ușoară, chiar și fără a lua în calcul relația dintre ea și Nobu Mizuki. Inevitabil, numele aproape că îl făcea să râdă. Poate chiar începuse să o ia razna.

Ar trebui să ceară? De ce nu o cerea direct? Întotdeauna preferase să spună lucrurilor pe nume. ... Dar desigur, exista și problema încrederii—de ce ar fi avut încredere în el? Era o întrebare pertinentă, însă nu una mulțumitoare. Faptul că nu avea încă un răspuns definitiv accentua acest lucru. “Poate că dacă ar fi venit din partea altcuiva, ajutorul ar fi fost complet sincer și lipsit de vreun interes. Aș prefera să spun lucrurilor pe nume—cred că ne-am puta ajuta reciproc. Ipotetic vorbind. Lumea în care trăim este una periculoasă, iar izolarea nu este o politică bună.” Pălea în importanță faptul că fusese forțat de împrejurări să ajungă în acest punct, întocmai cum pălea în importanță faptul că realele lui convingeri erau diametral opuse.

“Poate că n-ar trebui să-ți fie frică să îți asumi ceea ce-ți dorești și să ceri. Fără metafore sau scenarii ipotetice.” O fixă din nou cu privirea, fără să mai ezite de data asta. “Mai ales când ceea ce dorești ți se cuvine.

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Reply
Like
Share