(don't tread) on sacred ground

Joined: March 18th, 2017, 10:27 pm

October 4th, 2017, 1:32 pm #11

Oh, deci prefera să joace cartea de negare. Sigur, Tatsurou nu avea vreo certitudine, vreo bază pe care să își bazeze presupunerile, dar să fim serioși, când îl oprise asta în trecut? Poate că blufa, dar uneori se mai și întâmpla să o nimerească... Iar acum, chiar avea suspiciuni serioase. Poate că trebuia să îi dea dreptate și băiatului—nu putea să stea toată seara să facă insinuări și presupuneri, nu, nicidecum, era o persoană prea ocupată pentru a-și mai permite să piardă timpul cu asemenea trivialități. Încercase să fie drăguț. Încercase să fie blând. Dar dacă Ryosuke îl provoca... Cert era că Tatsurou nu refuzase niciodată o provocare, mai ales atunci când era una ce își regăsea un ecou în interiorul său. Nu, nu îl chemase să facă insinuări și presupuneri, îl chemase pentru a-i acorda o șansă să recunoască totul. În ciuda imaginii pe care și-o crease în lumea afacerilor—legale și ilegale deopotrivă—, Tatsurou știa și să ierte. Pedepsea, da, dar ierta. Valoarea unui om era mai importantă decât mândria lui, iar Ryosuke era suficient de valoros pentru a fi, hm, un caz special.

Sau cel puțin, suficient de special cât să-l vrea mai degrabă de partea sa decât de a oricui altcuiva. Nu prea îi ieșise până acum. Dar Tatsurou, oh, știa să aștepte, știa să-și calculeze mișcările, știa să lovească la momentul potrivit, în locul potrivit.

"Nu am mai lucrat cu ele pana acum, dar eista programe spion care pot face asta."

Oftă. Își aprinse o țigară, pe care o fumă în tăcere deplină, lăsându-l să aștepte un răspuns—sau poate, încercând să îl amâne. Știa să aștepte și să calculeze și să lovească, dar mai știa și că natura umană era imprevizibilă. Și nu știa, nu avea de unde să știe, efectul pe care cuvintele și reacțiile sale aveau să îl aibă. Adevărat, părerea lui în ceea ce-l privea pe Ryosuke nu era una tocmai bună (strict personal vorbind, că profesional, chiar îl admira) și îl vedea cam prea slab pentru a putea să-i facă față.

Dar, să fim serioși, când îl oprise asta în trecut?

Strivi țigara în scrumieră și oftă din nou. “Nu la asta m-am referit.” Înconjură biroul, apoi dădu un ocol camerei, ca un leu în cușcă—în cușca propriului sine. “Nu la asta m-am referit, Ryosuke, și cred că știi asta.” Se apropie din nou de el, furia din voce crescându-i cu fiecare pas. Tonul crescându-i și el proporțional. “Pe dracuʼ!” Lovi cu pumnul în masă, făcând cele două poze înrămate să se dărâme. “Haide, haide, Ryosuke, fii serios! Oferă-ți puțin credit, măcar ai atâta curaj... Când ți-am cerut să-mi scrii programul ăla, știam pe cine mă bazez. Ar fi avut altcineva acces pe dracuʼ să-l ia! Măcar recunoaște că ți-ai băgat nasul mai mult decât trebuia. Ce, vrei să spui că nu-i așa?!”
Trebuia totuși să-i recunoască perseverența în minciună. Aproape că era suficientă pentru a-l face să se îndoiască de ceea ce spunea, însă nu mai era cale de întoarcere. Odată luată o decizie, Tatsurou nu mai avea de gând să dea înapoi. Dar trebuia să-i recunoască și chiar să îi admire perseverența în minciună. Se comporta ca și când n-ar fi avut nicio vină.

Era un actor bun, da, da.

O altă țigară aprinsă, într-o încercare îndoielnică de a se calma. De fapt, nu voia să se calmeze în adevăratul sens al cuvântului. Voia să răbufnească. Voia să-și verse nervii pe care și-i făcuse în ultimele... Dar uite că pierduse socoteala! Oare de cât timp stătea în stare asta de așteptare continuă, de dorință de a se întâmpla ceva? “NU-I AȘA?!” răcni din nou, săgetându-l cu privirea pe băiat.

Nu, nu, asta nu avea cum să-l ajute...

Inspiră, expiră, inspiră din nou, trăgând fumul atât de repede în piept încât simți că se îneacă, expiră din nou, făcu înconjurul camerei, așezându-se în cele din urmă pe canapeaua de piele.

“Vreau să știu cine și cât te plătește.” Tonul îi reveni la calmul de mai înainte, însă continua să ascundă pericolul iminent. De fapt, furia nu era revărsată asupra lui Ryosuke în sine, ci cât asupra sa și a deciziilor îndoielnice pe care le lua. Dacă era în stare să angajeze un freelancer care lucra pentru altcineva, atunci ce alte greșeli mai putea comite? Dacă era în stare să-și pună toate secretele pe tavă—chiar și neintenționat—atunci ce siguranță mai avea? “Spune-mi adevărul. O să te plătesc dublu față de ei, dacă asta te încălzește cu ceva, pot să-ți ofer protecție față de orice amenințări ți-ar fi trântit în față, atâta timp cât îmi spui ce dracuʼ voiau să știe. Că mă îndoiesc că cineva chiar ar fi fost interesat de planuri de afaceri de anul trecut și raporturi bugetare. S-au folosit de ele, dar nu ăsta a fost scopul. Așa că spune-mi, spune-mi!” Inspiră adânc, încercând să-și tempereze noul val de furie. În zadar. “SPUNE-MI!”

Pumnul său, atât de strâns încât pielea devenise complet albă, lovi cu putere tapițeria canapelei, sunetul înfundat răsunând surprinzător de tare. Înghiți în sec și își drese vocea, revenind la calmul ce își pierduse de acum orice urmă de veridicitate. “Spune-mi, te rog. Încă te mai rog.”

N-ar fi vrut să-i arate ce era dincolo de rugăminți. Îl sfredeli cu privirea, de parcă așa ar fi putut scoate un răspuns de la el.

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Reply
Like
Share