countervalue of loss

Este un nume generic pentru salile destinate intalnirilor de afaceri. Acestea se afla la etajul 3, fiind dotate cu tehnologie de ultima generatie. Ele pot fi inchiriate de Host Club altor firme pentru desfasurarea activitatilor lor in conditii optime.

countervalue of loss

Joined: March 18th, 2017, 10:27 pm

May 18th, 2017, 7:50 am #1

O sută patruzeci. O sută șaizeci. O sută optzeci. Văzu cum numărul crește, atingând două sute de kilometri la oră, și continuă să apese pedala de accelerație până la pământ. Autostrada era goală. Două sute douăzeci. Patruzeci. Șaizeci. Optzeci. Trecuse de trei sute. Rămase acolo; turațiile motorului erau deja asurzitoare.

Ar fi fost mai convenabil să ia avionul? Cu siguranță. Dar convenabilitatea era doar o chestiune de percepție. De fapt, nici măcar nu intenționase să ajungă în Kyoto—nu avusese nicio destinație precisă în minte atunci când pornise motorul și se luptase cu străzile supraaglomerate din centrul capitalei; subconștient, știuse de la bun început unde avea să ajungă, însă refuzase să asculte. Evident. Nu juca după reguli, nici măcar atunci când erau impuse de el însuși.

... Nu ar fi fost o idee tocmai rea să înceapă, totuși. Gândul în sine ar fi trebuit să fie un semn al vreunei apocalipse, dar nu era. Nu acum, când realitatea venea să îi amintească de propria vulnerabilitate. Nu era imun la nimic, cu atât mai puțin la un atac virtual de asemenea proporții, care să afecteze infrastructura a tot ceea ce clădise până atunci. Fusese nevoie doar de o scânteie—intenționată sau nu. Fusese nevoie doar de un comentariu inoportun, la un moment inoportun, din partea unei persoane inoportune, și totul scăpase de sub control. O eroare umană. Cât de stupid. Stupid, da, dar asta nu îi diminua în niciun fel amploarea, iar rezultatele se văzuseră aproape imediat: pierduse în doar câteva zile mai mult decât în a doua jumătate a anului precedent. Sumele ajunseseră deja la ordinul zecilor de milioane de dolari. Poate că disperare suna mult prea dramatic, dar părea cel mai aproape de adevăr.

Chiar era.

Pentru a doua oară în acea săptămână blestemată, se vedea împins până la limita disperării. Pentru a doua oară în acea săptămână, se vedea rămas fără nicio altă posibilitate în afară de cea pe care dorea să o evite cel mai tare. Și pentru a doua oară în acea săptămână, se afla în Kyoto—și în mod ironic, nu-și amintea să fi fost vreodată mai calm, în condițiile în care lumea părea să se prăbușească în jurul său, iar realitatea—cândva atât de sigură în mâna lui—îi scăpa printre degete. Nu avea vreun plan bine pus la punct, ținut ascuns până în ultima secundă; poate pentru prima oară în viață, se afla într-o situație-limită, și nu avea nici cea mai vagă idee ce să facă pentru a scăpa de acolo. Oare așa se simțea resemnarea? Posibil, deși sentimentul care îl anima nu părea nici măcar vag înrudit cu aceasta. Umilință? Oare ajunsese într-un final să fie doborât de pe culmile pe care se înălțase singur, poate chiar mai mult decât ar fi fost decent, acum că era nevoie să-și plece capul și să admită o greșeală pe care nu o comisese, să și-o asume? Da, dar asta nu spunea nimic. Umilință. Niciodată. Chiar și forțat să își plece capul, tot o făcea cu mândrie. Puteau să îl înjunghie, dar nu aveau să îl doboare... Și avea să le amintească asta. Persoana responsabilă (și avea deja o idee cine ar fi putut fi) avea să plătească atât de scump, încât avea să-și blesteme ziua când se născuse.

Dar asta era deja o altă problemă, cu care avea să se confrunte mai târziu. Avea lucruri mai importante de care trebuia să se ocupe, lucruri mult mai importante—Tatsurou Sakurada era în primul și-n primul rând un respectabil om de afaceri, și avea de gând să-și mențină statutul indiferent de situație. Parcă în fața semnului de oprirea interzisă din fața clubului și coborî din mașină, scuturându-și câteva scame invizibile de pe costumul Hugo Boss nou. Traversă trotuarul și intră în clădirea care îi era încă atât de familiară, și deopotrivă străină, ignorând paznicul pe care nu îl recunoștea și care îi aruncă o privire urâtă. Probabil că era nou, era ceva anormal de formal la el. Era puțin surprins că nu încercase măcar să îl oprească—după tot ce se întâmplase cu doar trei zile în urmă, mare i-ar fi fost mirarea ca plodul dracului să nu fi făcut tot ce îi stătea în putere pentru a sta cât mai departe de Tatsurou... Dar el nici nu avea ce căuta în discuție, nu de data asta. La urma urmei, arabul îl chemase.

Și aici zăcea reala problemă. Nu reușise niciodată să afle prea multe lucruri despre Zaeem Qadar Mustafa—nu mai mult de câteva șoapte nesigure, indiferent cât căutase... Și căutase și căutase, fără vreun rezultat mulțumitor. Apoi, tocmai când renunțase, venea la el și îi cerea o întâlnire. Afaceri. Venind din gura lui, până și cuvântul în sine suna suspect. Nu mică îi fusese mirarea. Era ceva straniu la mijloc, nici nu încăpea îndoială: era pe de o parte timing-ul puțin nepotrivit pentru afaceri, și pe de alta era problema că erau, în fond și la urma urmei, rivali. Capcana era atât de evidentă încât îi scăpa; o simțea în apropiere, pândind la vedere, și totuși era de parcă nu putea să vadă pădurea din cauza copacilor. Dar chiar în ciuda unei capcane aproape sigure, se afla într-o situație limită din care trebuia să iasă cu orice preț. Trebuia să cadă în picioare. Iar dacă asta însemna să se facă frate cu dracul, atunci așa să fie. N-ar fi fost prima dată.

Liftul se opri la etajul al treilea, și preț de o fracțiune de secundă, se întrebă de ce. Apoi își dădu seama. Aruncă o privire scurtă la butonul pe care scria 4, și se întrebă ce-ar fi fost dacă... Dar nu. Nu mai era nimic de spus între ei, asta era destul de clar, și nu își permitea să fie distras. Înghiți în sec, încercând să-și alunge senzația, și coborî din lift. Găsi încăperea care îi fusese indicată aproape imediat, și păși înăuntru. Așa cum se așteptase, era deja acolo. Privirea îi fugi discret spre ceasul Omega de la mână; două cincizeci și opt. Cu două minute mai devreme.

“Bună ziua, domnule Mustafa.” Plecăciune la treizeci de grade. Îi întinse cartea de vizită cu ambele mâini. “Mă numesc Sakurada. Yoroshiku onegaiitashimasu.” Mă las în grija dumneavoastră. Era un reflex aproape necondiționat.

ʻ... Deși mai degrabă aș avea încredere în dracul însuși.ʼ

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Reply
Like
Share

Joined: November 9th, 2013, 11:00 am

May 22nd, 2017, 7:33 pm #2

“Sa trait’ o mie de ani!”
Ramadanul se apropia cu pasi repezi, iar norma de fapte bune se cerea indeplinita. Dar nu era o chestiune de necesitate, ci de “bonus” - Zaeem era, cu desavarsire, un om bun, depasind cu mult cerintele standard. Pana la urma, orice islamic era obligat sa tina Ramadanul. Si daca exista vreo certitudine pe planeta asta, era afirmatia ca Zaeem chiar nu era oricine.
Astazi, isi ajutase soferul sa faca cumparaturile saptamanale, alaturi de familia sa, conducand chiar el bolidul sau imens, un Land Rover. Adora sa conduca, sa stapaneasca el fina mecanica a vehiculului, ba chiar cu un usor teribilism care servea doar sa dea gust aventurii sale, ca un praf de cardamom adaugat in cafea.
”Asta era si planul.” Comenta, cu o figura deosebit de serioasa, odata ce angajatul sau i se alatura pe scaunul din dreapta, dupa ce varase maldarul consumeristic de sacose in portbagaj. Rasera impreuna. Sotia lui rase si ea, parca ar fi inteles despre ce era vorba - nu asta conta, oricum. Zaeem si-ar fi dorit sa il poata considera pe soferul sau suficient de competent mintal si de incredere , astfel incat sa-i arate cu adevarat maiestria de care era capabil. Dar, din pacate - hm, mai degraba, din fericire -, nimeni nu stia in intregime planurile lui Zaeem. Si ce rost ar fi avut sa le stie, pana la urma, daca pana si bucati desprinse din puzzle serveau sa-i uimeasca cu eficienta? Stiau destul cat barbatul sa ii poata controla. Daca ii scapa din lat, cu atat mai mult, dovedeau ca erau nevrednici de accesul la mai multe informatii.

Nici macar extrovertismul tipic de arab nu-l impinsese pe marocan sa-si doreasca sa-si expuna in totalitate planurile. In schimb… exista un paradox. Sa puna in aplicare tot ce-i trece prin cap si sa-i lase pe ceilalti in misterul cetos al faptei, sau sa le permita sa stie cine a fost in spatele genialitatii, cine a pus la cale grozavenia? Aroganta sau cumpatare? Era o alegere pe care nici la 40 de ani nu era in totalitate stapan. Dar nu considera asta o problema… asa trebuie sa fie toti cei puternici. Bine, cei ajunsi la nivelul sau. Nu e suficient sa ai capacitatea de a fi puternic daca nu o pui si in aplicare, cu profit maxim.

Ajunse la locuinta soferului si cei doi incepura insiruirea nesfarsita de plecaciuni penibile, odata ce-si luara calabalacul din masina lui pretioasa. Era cu adevarat o onoare, mai ales ca Zaeem nu mai pierduse timpul si ii insotise direct imbracat la costum pentru importanta intalnire de afaceri din urmatoarea ora. Probabil “de afaceri” ar fi putut fi omis… pentru ca nu exista nicio asociere intre importanta acordata si afacerile discutate. Interesul pentru evenimentul din acea zi provenea dintr-o insiruire de idei si planuri - unele deja asternute in actiune, altele mocnind in mintea lui creata - care aveau sa-i provoace o satisfactie deosebita. De cum pleca de pe loc, incepu sa se hlizeasca pe sub mustati, ca sa descarce toate energiile care l-ar fi impins sa se dea de gol inainte de vreme.

Avea sa fie o zi nepretuita. Oh, de-ar fi stiut acolitii sai, chiar ar fi ajuns venerat! … In fine, deja era, foarte posibil.
Parca pe o straduta laturalnica, cu o jumatate de ora mai devreme. Suficient timp pentru a scoate din torpedou schema salii Arakawa numarul 2, in care avea sa aiba loc fabuloasa intalnire. Totul depindea de Raven acum - schimbase oare pozitia camerelor? غير ممكن.”, isi raspunse singur, in soapta, la intrebare. Se convinsese cam care era limita de actiune si predictibilitate a tanarului afacerist… desi, mai exista sansa ca acea femeie, mai-marele securitatii lui, sa fi avut in vedere acest aspect. Dar era o femeie! Cate sa poata sti? Oricat de talentata ar fi fost, exista totusi o limita data de sexul sau - nu era degeaba numit “cel slab”. Sigur, astfel de opinii nu puteau fi expuse, oricat de adevarate.

Pana la urma, porni iar bolidul si patrunse in parcarea subterana, nu inainte de a privi luuung spre masina abandonata sfidator chiar in fata clubului. Oare nu o stia de undeva? In fine, atentia ii fu apoi furata de paznic, de faptul ca fusese deja recunoscut si, inerent, de plecaciunea aceea dezgustator de adanca… odata in club, imparti saluturi - mai degraba, raspunsuri la salut - calduroase, in toate partile.
Etajul 3. Se indrepta natural catre masa si scaunul deja selectate conform schemei, astfel incat sa stea exact cu spatele la camera. Audio probabil nu exista, dar nu voia sa isi asume nici riscul citirii pe buze. Cel mai probabil avea sa fie o intrunire emotionala, chiar confesionala! Abia se asezase, abia apucase sa mediteze 5 minute la cat avea sa se distreze astazi, cand auzi pasi in urma sa si trebui sa se ridice sa-si intampine oaspetele. Primul oaspete, de fapt.
”Buna ziua, domnule Sakurada.” Sfinte Allah, aceeasi plecaciune peste tot. Inca se simtea confuz sa raspunda la acest gest, chiar si dupa ani buni petrecuti in aceasta tara - nu din lipsa de respect pentru cultura lor, ci pentru ca nu era invatat sa se adapteze. Era justa lui opinie ca oamenii ar fi trebuit sa se ajusteze la el, si nu invers. Lua cartea de vizita, stapanindu-si un instinct puternic de repulsie. Oare acum ar fi trebuit sa i-o dea si el pe-a lui, sau putea pur si simplu sa-si reia locul. Avu bunul simt sa faca un gest ca si cum se cotrobaia prin buzunare - nu avea oricum nimic la el, asa ca ridica usor din umeri, expresiv cum era, si se aseza, pur si simplu, inapoi la locul sau predestinat (a se citi prestabilit).

”Parca se putea fuma aici, nu?” ingana, cautand cu un aer preocupat vreun semn in sala din jur. Constata, insa, prezenta scrumierei pe masa, asa ca scoase din buzunar tabachera suflata cu aur si decorata manual. ”Va deranjeaza fumul?... A, stati, erati fumator si dumneavoastra.” zise cu o siguranta pe sine desavarsita, fara sa mai aiba nevoie de confirmarea barbatului ca, intr-adevar, asa era. Scoase o tigara de foi, o puse intre buze. Trase doua fumuri pana sa inceapa iar sa vorbeasca. ”Sa trecem direct la subiect, presupun ca v-am facut curios, neh?” facu, o tentativa harsaita de a pronunta un cuvant japonez pangarindu-i limba, invatata aproape exclusiv cu araba. ”Domnule Sakurada, firma dumneavoastra are contract de prestare a serviciilor in aceasta locatie, asa este, nu? Eu doresc sa organizez aici o intrunire cu echipa de dezvoltare tehnica a firmei mele - inclusiv de la filialele straine - si, in acest scop, voi inchiria aproape intreaga cladire pentru doua saptamani. Avand in vedere testele pe care le vom face si, in fine, consumul general, toate facilitatile vor fi asigurate de mine. Ma intereseaza sa stiu daca aparatura de aici poate face fata acestei intruniri… fireste, as fi putut cere o intalnire cu un subordonat al dumneavoastra, dar am preferat sa primesc asigurari direct de la sursa.” Zambi afabil, caracteristic.

Alte cateva fumuri, pregatind prima lovitura.
”Am apucat sa discut doar sumar cu dansul, asa incat domnul Obsolete ne va insoti peste putin timp pentru detalii.” zise cu atata familiaritate, cu siguranta de neclintit ca pe barbatul de langa el nu il deranjeaza ideea ca Raven sa se alature discutiei. Si intarind aceasta impresie, nici macar nu-l mai invrednici pe Tatsurou cu privirea - pana la urma, ce , era vreun eveniment deosebit daca sosea si tanarul antreprenor? Era proprietarul clubului, era situat cu un etaj mai sus… sau, cel putin, acesta era pariul cel mai sigur din moment ce Raven Obsolete nu mai fusese vazut in public de cateva zile, decat fugitiv si vesnic in graba . Ori, Zaeem nu fusese informat sa aiba vreo intalnire urgenta… si marocanul nu se indoia de informatorii sai. Din pacate pentru cei ce-si puneau mintea cu el, barbatul nu era prost. De altfel, nu era cine stie ce filozofie sa coreleze absenta lui Raven in public, absenta brusca a vizitelor lui Sakurada la club… si cauza aparent criptogenica sau ghinionista, in realitate, planificata de insusi cel care ar fi ras acum isteric pe sub mustata perfect aranjata si pomaduita.

Your hidden knowledge you thought I'd never learn
I strike a match and make the whole place burn
Reply
Like
Share

Joined: September 20th, 2013, 1:27 pm

May 23rd, 2017, 1:40 pm #3

"Da' stai dracu' locului!"
Isi pierduse rabdarea si, clar, si respectul. Iar ii bagase buretele de fond de ten in ochi. In mod cert, inca il durea, oricat nega asta acum, dar deja nu se mai baza pe cele spuse de Raven. Se ascunsese atat de mult, si totusi, fiece scapare din toti acesti ani fusese prospectata si adunata de Tsura. Acum, in sfarsit, povestea initial ipotetica avea sens, de la un capat la celalalt. De cate ori se indoise de intuitia ei, soarta gasea calea sa o lumineze ... poate era tarziu acum, dar nu conta. Raven meritase o lectie, pana la urma, aproape ca i-ar fi dat o medalie celui banuit (aproape cert) implicat. Dar... mai exista si glasul sangelui, care o impingea sa fie furioasa, oricat de mult i-ar fi placut sa ii rada in fata. Nu putea sa se forteze. Legatura dintre ei, negata repetitiv, exista si urla in interiorul ei ca ignorase destul ce se intampla.

Totul incepuse cu o simpla suspiciune, mai degraba formulata in gluma catre sine : daca era mai mult decat un simplu contract de prestare servicii intre ei? Metodic, incercase sa urmareasca situatia, insa oricand ajungea sa renunte, un licar de speranta ca ar putea fi adevarat reaparea - nu mai mare decat o simpla surprindere a masinii lui Tatsurou Sakurada parcata in taina, la o ora complet neortodoxa. Zgomotul incuietorii usii de la dormitorul lui Raven, rasunand pe hol. Telefonul lui, inchis. Blocarea liftului. Graba omului de afaceri la iesire. Apoi, odata cu schimbarea conducerii clanului Mizuki, intalnirile avura loc din ce in ce mai rar. Nobu Mizuki radia ori de cate ori iesea de la intalnirile cu Raven. Incepura procedurile de extindere, si extenuarea o preveni pe Tsura din a mai acorda atentie vietii sentimentale a fratelui sau.

Apoi, precum eruptia unui vulcan, totul se petrecu deodata. Raven o anunta sa-i tina sfarsitul lui iunie complet liber (parca era raspunderea ei!) si sa-i asigure iesirea din tara, cu discretie maxima. O premiera absoluta. Un nou inel aparu pe degetul lui, purtat doar cand il surprindea la discutii private, niciodata de fata cu alte persoane. Parea fericit, fuma mai putin chiar si decat Tsura! Intr-o joaca, ii ghici sa vada ce se intampla, parca avand o presimtire: 7 carti negre, la rand. Il avertizase, dar o ascultase vreodata?

Urmara pozele, iar zguduirea il facu pe Raven sa se ascunda si mai mult de ea. Ii fu imposibil sa ajunga la el, se ingropase in munca, nici mesajele pe telefonul privat nu se remiteau. Seara plecase devreme. In replica, Tsura nu dormi deloc. Un taxi trase la 7 dimineata in parcarea subterana, telefonul suna pentru prima data in acea zi. Il prelua, imbucatit ca la macelarie. Ii ceru tacere absoluta, dar ii si raspunse in acelasi mod.
Ora 11, la spital, in mare taina. Un inceput de ileus paralitic, rezolvat, din fericire, pe fondul organismului tanar. Zgarietura de pe fata trebui cusuta, insa platira un teanc de bani pentru utilizarea unui fir bioabsorbabil. Insa chinul acesta era incomparabil cu cel ulterior: Raven era stana de piatra.

Incercase cu politetea dedusa din raportul lor social. Apoi, isi bagase picioarele in ea de treaba.
"Raven, cum cacat vrei sa te apar daca nu imi zici cine ti-a facut asta?!"
Si nu era vorba de mascati, clar stia despre cine e vorba. Il prinsese plangand - intentionat in tacere, fara niciun scancet, stiind ca ea il urmareste indeaproape si vrand sa se fereasca.
De atunci, doar de fata cu altii ii mai spusese "sefu'". In privat, era doar Raven. Urlat, marait, eventual facut in toate felurile cand se foia la machiaj. Mai nou, intra in atributiile sale sa il machieze ea. Ii spusese ca doar in ea poate sa aiba incredere totala.
Ii luase atatia ani sa-si dea seama. Tot intuitia ii spunea ca avea sa ramana mereu Raven pentru ea, de acum. Dar nu profita de slabiciunea lui, sa inceapa sa-l traga de limba daca acum o credea ca ii e sora. Schimbarea de atitudine facea intrebarea de prisos.

Nu putuse sa scoata nimic de la el, insa nici nu mai intrezarise numele lui Tatsurou Sakurada printre mesajele pe care le primea. Doar un oarecare Kenji. Kenji 1, Kenji 2, mail de la Kenji... chiar daca bataia ramase in mister, tocandu-l constant, afla un adevar: Kenji era doar un pseudonim al lui Nobu Mizuki, logodnicul sau.
Si de atunci, renunta cu totul la intrebari. Valul se ridicase - mai clar de atat nu se putea.
"Hai, gata. E bine, stai ca..." ii intinse oglinda si se repezi sa raspunda la telefon. Murmura un 'ce' confuz, tragand foarte usor draperia black-out vesnic intinsa in ultimele zile. Ochi masina parcata si miji privirea, sa vada numarul. Raven nu paru afectat de ce se intampla... de fapt, cam totul trecea pe langa el zilele acelea. Ar fi putut sa-l lase in pace, sa nu-i spuna, insa nevoia macar a unei certitudini o facu sa i-o tranteasca: "Masina lui Tatsurou Sakurada e parcata pe interzis, in fata clubului." Raven ramasese cu aerul blocat in piept - se stapanise destul de bine, dar Tsura percepu apneea trecatoare si usoara tremuratura din umeri, aproape imperceptibila.

Il auzi strigand in spatele ei, dar deja trantise usa. Stia prea bine ca nu-si permitea sa intarzie la intalnirea cu Mustafa, si ca n-ar indrazni sa faca prea multa valva prin club legat de ce se intamplase. Lua scarile si se opri la etajul 3, unde dadu de tehnicianul salii Arakawa. "Cine e inauntru?" latra, in loc de salut.
Pleca zambind, fara sa stie prea bine de ce.
In treacat, mangaie umarul gardianului care observase problema. Acesta trebui sa se duca la baie, de emotia aprecierii - nu inainte de a-i da Tsurei o foaie si un pix. Scrijeli rapid un mesaj, pe care il prinse de parbrizul masinii abandonate cu unul din stergatoare. Nici macar nu mai privi in urma, sa vada cine o observase in toiul gestului.

Maine noapte, pe la un doispe, hai sa te vad si eu la fata un pic. Ai o poveste sa-mi spui.
Data viitoare, iti sparg cauciucurile.

Ts.

Ai grija de viteza, nici prea mare, nici prea mica.
Daca stai esti depasit, daca e mare li se face frica.

Reply
Like
Share

Joined: March 18th, 2017, 10:27 pm

May 24th, 2017, 2:21 pm #4

Obiectiv vorbind, Tatsurou nu era un om ușor de intimidat, nici chiar de un individ obiectiv impunător precum Mustafa—cu atât mai puțin de un asemenea individ. Însă adevărul era că siguranța sa neclintită în forțele proprii fusese ciobită pe parcursul ultimelor câteva zile, grație unor evenimente pe care nici măcar el nu ar fi putut să le prevadă. Întâi fusese scandalul cu pozele, și așa cum avusese grijă toată presa sa amintească populației, „nu există fum fără foc.” Nici măcar el nu putea nega existența unui foc... Cu atât mai puțin cu cât, doar câteva ore mai târziu, un alt eveniment avea să pună paie pe acest foc. Rezultatele erau, la fel de obiectiv vorbind, dezastruoase, chiar și pentru Tatsurou—însă reala problemă, pentru moment, era câte dintre aceste lucruri trecuseră pe sub radarul lui Zaeem.

Îl privi cu ochi nesiguri pe marocan, nesigur încă ce să creadă despre el, nesigur încă ce voia de fapt, nesigur—un cuvânt care nu ar fi trebuit să își aibă locul în vocabularul lui... Dar dacă ultimele câteva zile îl învățaseră ceva, era sigur că nimic nu era imposibil. Și el cu siguranță nu era invulnerabil. Știa asta, desigur, o știuse dintotdeauna. Dar uitase. Pentru un timp. Până când realitatea se întorsese și îl mușcase cu atâta forță, doborându-l din înălțimile sale. Era adevărat ce se spunea: cu cât se înălța mai sus, cu atât căderea era mai abruptă și mai dureroasă... Cu atât mai mult când era și neașteptată; fiindcă asta nu putea să nege. Dar oare nu fusese el cel care demonstrase că se putea, nu fusese el cel care se ridicase din nimic—din acel ceva mai jos decât nimicul, din acel ceva care fusese copilăria și adolescența sa? Asta era o nimica toată. Se uită politicos, dar în același timp sfidător la celălalt bărbat, urmărindu-i fiecare gest și imitându-l, câteva clipe mai târziu. Își scoase tabachera (argintie, în cazul lui; nu era chiar atât de ostentativ) și prinse o țigară între buze. Fumă în tăcere, ascultând.

Dacă aparatura putea face față... Aproape că voia să-i râdă în față. De fapt, mare îi fu mirarea că reușise să se stăpânească; de obicei, Tatsurou era cel care punea condițiile și făcea regulile. Își dedicase ultimii douăzeci de ani din viață dezvoltarii firmei, iar de când începuse să fie implicat în afacerile clubului, își băgase cu atât mai mult nasul în aceste probleme. Dacă putea face față... Pe dracu’, erau japonezi, în fond. Făceau totul mai bine, mai repede și mai eficient decât oricine altcineva. În primul rând prin natura firii lor, și în al doilea rând pentru că Tatsurou se asigurase de asta de nenumărate ori; și poate că erau lucruri care îi scăpaseră printre degete, dar ăsta nu era unul dintre ele. Însă din păcate, nu putea da glas acestor lucruri, oricât de adevărate ar fi fost. Nu se afla într-o poziție adecvată—fapt peste care ar fi putut să treacă, cumva—, și mai ales, nu își cunoștea oponentul. Asta îl îngrijora cel mai tare: nu știa cum să-l ia. Nu știa nimic legat de individul ăsta, și nu avea nici cea mai vagă idee ce voia de fapt. Pentru că era imposibil de negat o legătură între faptul că se hotărâse să țină tocmai aici o întrunire și faptul că băgase atâția bani în clubul ăsta, aproape la fel de mulți ca Tatsurou însuși (o investiție care se dovedise a fi extrem de proastă, după toate standardele, dar faptul era prea puțin important acum)... Ce urmărea, de fapt? Încercă să îi scruteze chipul cu privirea, fără a găsi vreun răspuns.

“Sunt un om deschis. Nu o să neg, mi-ați captat interesul. Probabil nu așa cum și-ar fi dorit Zaeem în realitate, însă nu trebuia să se poticnească de asemenea informații triviale. Ascultă, și zâmbi abia perceptibil înainte de a-i da un răspuns. “Vă înțeleg preferința pentru o informație direct de la sursă... ʻ... Chiar dacă sursa respectivă se află la 500 de kilometri depărtare.ʼ Printr-o minune, păstră comentariul pentru sine, deși ar fi vrut să i-l arunce în față. Profesionalismul triumfa. “În mod normal aș cere mai multe detalii despre respectiva întrunire înainte de a vă da un răspuns, dar nu cred că este cazul: aveți certitudinea că aparatura face față, indiferent de cerințe. Dacă aveți nevoie de o asigurare în plus, pot veni personal pentru a garanta acest lucru, și pot să-mi aduc oamenii pentru a pune la punct orice posibile defecte.” Să îl supravegheze, mai degrabă. Trebuia să recunoască, curiozitatea îl măcina. Iar Tatsurou fusese dintotdeauna un om care își satisfăcuse dorințele. “Vă asigur de buna mea credință,” adăugă, parcă încercând să se convingă pe sine.

Își regretă cuvintele câteva clipe mai târziu.

Domnul Obsolete... De data asta chiar pufni, însă reuși să mascheze faptul tușind scurt. Celelalte reacții urmară în mod firesc: unghiile îi săpară adânc în palme, și orice urmă de culoare i se scurse din obraji, trădând adevărata furtună interioară. Stinse țigara în scrumieră cu un gest mult mai apăsat decât era nevoie, și își retrase mâna aproape imediat pentru a-și ascunde tremurul degetelor, pe care nu voia să și-l admită nici măcar sieși. Trecuseră patru zile de la ultima lor întâlnire—întâlnire!—, iar furia lui nu părea să se fi diminuat în vreun fel. Ba chiar crescuse în intensitate. Și poate în mod ironic, nici măcar nu știa pe cine era furios: pe Raven? El era candidatul principal, și totuși, el era ultima persoană la care se gândea Tatsurou. Pe nenorocitul de Nobu Mizuki, care oricum avea să își primească răsplata cu vârf și-ndesat pentru că îndrăznise să se atingă de ce ar fi trebuit să îi aparțină doar lui Tatsurou? Pe Mustafa, pentru că îl chemase pe domnul Obsolete să ia parte la o discuție care, din toate punctele de vedere, îl privea—și astfel îl obliga pe Tatsurou să dea ochii cu el? Sau poate chiar pe sine însuși, pentru că dădea o asemenea dovadă de slăbiciune? ... Dar oare chiar era slăbiciune? Răspunsul veni imediat: da. Rațiunea triumfa în fața sentimentului—sentiment pe care nu îl înțelesese niciodată. Nu avea rost să încerce să-și caute scuze. Era om. Era predispus greșelii. Oricât de tare fugea de adevăr, nu se putea ascunde din fața sa.

“Foarte bine.” Vocea îi era de gheață. Chipul la fel, golit de orice urmă de sentiment. Nu avea să lase propriile greșeli să stea în calea a ceea ce voia să obțină, de fapt, de la Zaeem; nu avea să cedeze, chiar dacă asta însemna să dea ochii cu plodul dracului mai repede decât intenționase... Și într-un cadru pe care nu putea să îl controleze. “Colaborarea mea cu domnul Obsolete este una... îndelungată. Cu siguranță a dat naștere multor bârfe nejustificate.” Zâmbi cu subînțeles. Nu avea niciun rost să încerce să se ascundă după deget; ar fi putut băga mâna-n foc ca bârfele nu îi scăpaseră lui Mustafa. Bârfele nu scăpaseră nimănui care nu locuia într-o peșteră, din păcate pentru Tatsurou: nu încăpea îndoială că și asta contribuise la pierderile uriașe pe care le avusese în ultimele câteva zile. Paparazzi și reporterii nu îi dăduseră o clipă de răgaz de când apăruseră pozele—iar dacă s-ar fi aflat că venise din nou în Kyoto... Gândul era suficient pentru a face un om mai slab de îngeri să fie dus până în pragul disperării—dar nu Tatsurou. În niciun caz. Odată ajuns până aici, în fond, ce mai puteau să-i facă? Ei—nu presa care îi stătea ca un ghimpe în coastă și devenise doar o formă de manifestare a realului, ci ei, cei care se aflau cu adevărat în spatele întregului scandal; ei, o entitate fără nume și fără chip, care părea pornită să îl distrugă... de ce?

Își aprinse o altă țigară, și se lăsă pe spate în scaunul comod, zâmbind ca pentru sine. Ce mai puteau să facă?... Da, întrebarea era una pertinentă, fără îndoială, însă de o importanță secundară—reala problemă zăcea dincolo, în întrebarea al cărui răspuns poate că ar fi fost mai bine să nu îl afle, și pe care totuși îl căuta fără încetare: de ce?

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Reply
Like
Share

Joined: November 9th, 2013, 11:00 am

June 9th, 2017, 7:19 pm #5

Sakurada parea cuminte… hm. Se asteptase oare Zaeem la altceva din partea lui? Trebuia sa existe un semn ca tinea coada jos in urma celor intamplate, si totusi, nu era destul de umil. Probabil nu stia cate stia Zaeem… desi acest fapt era clar un avantaj, din multe puncte de vedere, atata vreme cat acest Tatsu-ceva nu era perfect constient de acest avantaj, degeaba il detinea. De ce sa tii asul in maneca daca nu-l si joci, asternandu-l pe masa, in vederea tuturor?
Nu, nu. Era doar o chestiune de timp, dezvaluirile aveau sa aiba loc toate, dar pe rand si cu grija. Mai trase cateva fumuri, mai dadu din cap. Cate un ‘mhm’ profund intelegator, aruncat deloc aleator. Isi plimba limba pe cerul gurii, il manca rau de tot. Avea sa fie satisfacut de indata ce-si afirma suprematia… doar bazal, insa, caci Allah lasase virtutea rabdarii pentru inca si mai multa multumire de sine. Momentul, sa aleaga momentul. Infrana pulsul care incepuse sa o ia la galop. Inceta sa-l mai simta vajaind in urechi.
Era intr-o permanenta detinere a controlului, in permanenta canalizare a energiilor sale numai in vederea obtinerii maximului de profit. Unii ar fi zis ca nu poate dormi, cu atatea butoane la dispozitie, cu atatea posibilitati pe care le manevra dupa bunul plac. Fals. De aici, isi tragea vitalitatea, un zeu prosperand din propriile ofrande.

Garantie personala? Adevarul e ca suna foarte tentant sa il cheme sa bata drumul de pomana. Macar asa, ca proba a veridicitatii vorbelor lui. Pana la urma, avea toate motivele sa puna la indoiala aparatura… avand in vedere ingenuncherea recenta a firmei. Zambi delicat pe sub mustati, fara sa spuna, insa, nimic. Imaginandu-si cat de inocent trebuia sa para acum, i se departara putin mai mult colturile buzelor.
Tuse scurta, paloare, tigara scufundandu-se in scrumul remanent. Remarca gestul, dar cand sa urmareasca mai cu atentie, mana ii si disparu de sub privirea oricum atotcuprinzatoare. De fapt, nici nu avea nevoie de atotcuprindere, era mai mult decat suficient. ’Zaeem, nu rade. Zaeem, nu zambi.’ Greu. N-am fi toti niste animale lipsite de scrupule fara autocontrol? Sigur nu era animal, de scrupule nu era convins, insa nici nu sondase suficient in sine ca sa-si raspunda la intrebare. N-avea rost. Cu ce-l ajuta informatia?

”Foarte bine.” O impunsatura in coloana,electrizanta, o frenezie de impulsuri doar-doar sa rada. Nu, Zaeem, nu. Nu inca. Se rade la sfarsit, dupa anticul proverb - cine rade la urma, rade mai bine. Mai cu pofta, mai multumit. ”Colaborarea mea cu domnul Obsolete este una... îndelungată.” Indelungata, si cu apropieri periodice care sa o onoreze, de… cat? 10,15 centimetri sa fie? Allah fie slavit, bine ca nu era Ramadanul inca! Dar parca acest Tatsurou i le dadea servite, numai sa-l faca sa cedeze mai devreme decat era menit - diavolul se poate ascunde in oricine, chiar si in cei nevrednici pana si de acest rol. ”Cu siguranță a dat naștere multor bârfe nejustificate.” Sigur, sigur, parca Zaeem se aruncase cu capul inainte, nu-si calculase fiece sansa inainte sa trimita paparazzi pe capul lor! Nici nu mersese la sigur, iar ei venisera in lumina reflectoarelor precum caprioarele in bataia pustii… desi astfel de creaturi nu meritau o asemenea comparatie. In fine, isi terminase si el tigara. Mai presa buzele carnoase una de alta de cateva ori, parca din reflexul ramas de a tine tigara in gura. Scoase un plescait, cand realiza ca poate Tatsurou avea sa fie tentat de el in acel sens...si totusi, era suferind sarmanul, nu se gandea el la tentatii. Doar ii fusese fidel lui Raven atatia ani, din cate informatii avea Zaeem. Oare s-ar fi razgandit chiar acum, in toiul reversului pasiunii?
”Da, da. Sigur, ma incred in asigurarile dumneavoastra, da. Nu am indoieli… in fine, de fapt…” Momentul unu. Isi recompuse figura, isi drese glasul. ”Nu as fi avut indoieli.” Zambetul ii disparuse de mult, de dinainte sa deschida macar gura. Isi apuca tabachera, apoi paru ca se razgandeste. Il confrunta cu privirea, sigur si necrutator. ”Daca inca un atac cibernetic va mai ingenuncheaza firma, cum s-a intamplat, de altfel, si acum… ce garantii sa am? Cred ca intelegeti acum de ce a fost necesar sa va chem. Nu imi permit sa am probleme la o intalnire de asemenea anvergura, nu imi permit sa-mi privesc oamenii in ochi si sa dau din umeri, acuzand subrezimea Sakuraden. Puneti-va in locul meu.” Isi permise un suras plin de superioritate. Macar de-ar fi putut sa simta cu adevarat cine era Mustafa. O astfel de bucurie, insa, nu avea cum sa-i fie accesibila unui asemenea pacatos.

”Cat despre domnul Obsolete, eh… in lumea asta rea traim cu totii, nu-i asa? Succesul atrage dupa sine invidia. Era doar o chestiune de timp pana la speculatii… doar n-ati pus la suflet asemenea copilarosenii.”

Your hidden knowledge you thought I'd never learn
I strike a match and make the whole place burn
Reply
Like
Share

Joined: January 2nd, 2010, 7:45 pm

June 14th, 2017, 10:49 am #6

"Nu te opresti din alergat nici daca-ti reteaza ceva picioarele. Nu te opresti nici daca esti inconjurat de ziduri. Nu te opresti.”

Si astfel, Raven invatase sa nu se opreasca niciodata. Dar totul tinea de interpretare, pana la urma. Pentru cei din exterior, in special, pentru Tsura, Raven se oprise din vorbit. Pentru sine, nu se oprise din tacut. Raven Obsolete era mut ca o lebada. Ar fi putut s-o tina tot asa multa vreme, poate la nesfarsit, iar odata cu vindecarea ranilor fizice, sa treaca mai departe - nu se punea problema uitarii, nici a ranilor psihice. Cu aceste date in minte, deci, legatura invizibila din dreptul gurii sale ar fi ramas ca parte din el, poate pentru totdeauna. Dar… intrebarea pe care era nevoit acum sa si-o puna, poate tocmai pentru ca fugise de ea atatia ani, era de ce. De ce sa taca si, astfel, sa scape Tatsurou nepedepsit? Tatsurou - varsa valuri de lacrimi cand permitea numelui sa rasune iar in mintea lui, ecoul fiind acum diferit de cel cu care se invatase, mult mai ascutit si mai aprig, parca cerand sa fie si rostit. Lacrimile erau si ele mute, pentru ca tiganca il pazea ca pe o butelie sub presiune. Nici nu i se preschimba ritmul respiratiei acum cand plangea, parca indeplinea un act la fel de tipic precum curatenia in casa. Poate si asta era un soi de curatire… dar niciodata completa, daca nu avea sa spuna.

”Raven, cum cacat vrei sa te apar daca nu imi zici cine ti-a facut asta?!"

Spune-i, Raven, spune-i! Dar nici gura nu i se deschidea, de teama cascadei ce ar fi putut sa scape involuntar. Nici nu tremura in fata intrebarilor ei persistente. Nu ii pronuntase nici ea numele, poate nici nu banuieste - se mintea voluntar, deja tiganca isi dovedise de mii de ori capacitatile in fata lui. Si loialitatea aproape inexplicabila.
Aproape.
Dar lebada o privea, ochi de margele, expresie de nestramutat. Spune-i … - ecou fara raspuns.
Anularea sau amanarea intalnirilor planificate pentru acele zile surveni ca o necesitate, iar Tsura se dovedi a fi un excelent make-up artist in eventualitatea in care ce avea de facut nu suporta intarziere, fiind nevoit sa isi paraseasca incaperea. Reluase progresiv si alimentatia, conform recomandarilor doctorului. Ochelarii sai de soare devenisera brusc cei mai buni prieteni ai sai, si angajatii nu comentara chiar cand nu iesea afara din club cu ei. Purtarea lor era evident explicabila cu suma de paparazzi care putea fi oriunde, in ciuda inaspririi masurilor de securitate. Doar Tsura stia ca ochelarii serveau sa-i acopere, partial, ranile care se incapatanau sa se reliefeze sub machiaj.
Cand, in sfarsit, acestea se mai dezumflara,ca intr-o coincidenta bizara, Raven se trezi invitat la o intalnire de la care nu mai avea nicio sansa sa se eschiveze. Zaeem Qadar Mustafa era de nerefuzat, fie chiar si prin amanare. Nu-si permitea niciun pas gresit cu el, atata vreme cat oriunde calcai in relatia cu arabul, puteai fi pe teren minat fara sa stii - un dans, legat la ochi.

Alesese sa confrunte trecutul intr-un mod acceptabil, momentan: imbracase un costum de la Tatsurou. Asta, dupa ce repetase, ca o mantra: ”Sunt doar haine. Sunt doar haine.” Nu conta provenienta, nu?... Autoconvingerea ii dadu buna dispozitie, fragila si extrem de relativa, insa macar prezenta, in natura ei fantomatica. Testa aceasta stare, scotandu-si inelul de pe deget de fata cu Tsura. Macar legat de acesta, intrebarile incetasera…
Dar poate i-ar fi placut mai tare ca tiganca sa mai aiba cu ce sa schimbe placa stricata, care tot tragea de el sa faca ce trebuie facut. Solicitarea ei era perfect rationala, ce-l deranja pe Raven, de fapt, era sa se intrebe, iar, de ce tace.
"Da' stai dracu' locului!"... N-ar fi trebuit sa fie ‘dracului’? In fine, circumstantele in care invatase gramatica ii dadeau o oarecare scuza, daca Raven nu s-ar fi simtit jenat de … familiaritatea lor.
Ce, el nu facuse la fel?
Isi corecta pozitia - avusese tendinta sa se retraga si chiar icnise la atingerea unui punct sensibil, chiar daca era vorba doar de un burete de machiaj, iar tiganca era destul de blanda. Si solicitanta. Si grijulie.

Ca o sora.
De altfel, si despre acest subiect sensibil, Raven ramasese tot mut ca o lebada. Dar asta era o schimbare, fata de trecutul in care refuzase ‘sub orice forma si considerente’ o astfel de ipoteza ‘fantezista’. Interesant era faptul ca Tsura nu profita de pe urma absentei reactiilor sale mai mult sau mai putin violente de alta data. Si asta nu facea decat sa-i sustina cauza…
Ideea de a fi in prezenta arabului incepuse sa-l acapareze. Primi oglinda si se privi, incercand sa-si exerseze nonsalanta. Incepu sa-i vina greu, pentru prima data de atunci. Poate totul incepea sa se apropie de normalitatea de dinainte. Nici n-ar fi bagat in seama apelul primit de Tsura, goana ei la geam, daca ea nu i s-ar fi adresat din nou. De ce o facuse?
O intrebare retorica. Din momentul in care scarita ii vibra sub greutatea numelui, deja stia. Sternul nu ii mai permise inspiratia. Intepenise, ca si cum statutul de statuie se razbuna impotriva lui. Simti cum ii piere culoarea din obraji, aerul insusi devenind mai rece in camera.

Stia, stia, stia. Dar Raven nu, nu stia sa reactioneze. Singurul lucru pe care reusi sa se forteze sa-l faca fu sa o strige, fara sa stie exact de ce.
Privi grabit catre telefon, alegand sa ignore mesajele de la presupusul Kenji. Era prea tarziu sa se schimbe de costum. Prea tarziu… dar care sa fie sansele sa se afle la acelasi etaj? In primul rand, ce cauta aici? Doar nu pe el. Trecu un minut sub privirea lui atintita la telefon si trai sentimentul urgentei, imaginandu-si figura dezamagita a arabului. Iesi ca o furtuna, sperand sa mai prinda coada Tsurei. Nici urma.
Avu reflexul de a se intoarce dupa ochelarii de soare, dar realiza ca astazi trebuie sa se descurce fara ei. Isi surprinse reflexia intr-un geam, grabind pasul ca raspuns.
Parca trecura ore pana ajunse la etajul 3, ochii invartindu-i-se in orbite dupa fiecare colt, asteptandu-se sa-l vada din clipa in clipa. Deschise usa salii si initial nu pricepu de ce barbatul pe care ii cazu privirea initial era atat de alb, spre deosebire de tenul inchis al lui Mustafa. Nici nu vedea foarte bine, datorita ultimelor evenimente, nici contributia fondului de ten in ochii sai nu era de neglijat… Se apropie, cativa pasi mici si prea nesiguri.

Realizarea ii umplu chipul de cea mai pura panica. Marocanul reactiona atunci, intorcand capul la auzul apropierii lui Raven, si acesta din urma incerca pe cat posibil sa disimuleze incertitudinea in politete. Ii iesi ceva fortat, strangulat. ”Domnule Mustafa!” rosti, gatuit de emotie, strangandu-i mana cu fermitate. Stia ca marocanul nu era fanul saluturilor tipic japoneze… pentru Tatsurou, insa, nu avea de ce sa faca vreo exceptie, asa ca se pleca inaintea lui.
Tot era mai bine decat sa-l atinga.
”Domnule Sakurada.” Cat timp trecuse oare de cand ii mai spusese astfel? Cat timp avea sa ii ia lui Tatsurou sa realizeze ca purta costumul de la el? Zadarnic, spera sa nu se prinda.
Lua un loc situat la egala distanta intre cei doi. In acelasi spirit, adresa o intrebare fara sa tinteasca vreun interlocutor anume: ”Sa inteleg ca ati discutat deja despre inchiriere?”

Miscarea aerului, provocata cand se trase cu scaunul mai sub masa, ii aduse parfumul lui Tatsurou in nari.



I was a king under your control
I wanna feel like you’ve let me go



Reply
Like
Share

Joined: March 18th, 2017, 10:27 pm

June 15th, 2017, 11:09 am #7

Simți cum urma de culoare pe care o mai avea în obraji dispare cu viteza unui bec ce se arde. Împunsătura avea o notă aproape acidă, și după toate aparențele, Mustafa nu avea de gând să dea înapoi. Știa, deci, și despre asta—Tatsurou avu tendința de a pufni din nou, de data asta în fața propriei idei copilărești. Evident că știa. Nici n-ar fi trebuit să se pună problema dacă, ci cât de mult... Cât de multe informații se scurseseră? Cât de multe ajunseseră la urechile lui Mustafa? O altă întrebare care nu-și avea rostul. Părea informat. Era deja a doua oară când îi demonstra asta. Era mai logic să presupună că știa suficient de multe; avantajul era clar de partea sa. Poare că trebuia să joace o mână mai proastă, dar n-ar fi fost Tatsurou dacă s-ar fi lăsat înfrânt cu una, cu două. Și cu atât mai puțin nu avea să se lase doborât de un individ care se situa atât de mult sub el, din atâtea puncte de vedere. Nu îl subestima, dar exista o limită până la care putea ajunge Zaeem, și nici măcar nu se apropia de nivelul lui Tatsurou.

Dar deși nu ar fi recunoscut-o în veci, la urma urmei, arabul avea întrucâtva dreptate: suferise o lovitură serioasă, și nu avea absolut nicio garanție că nu avea să se repete greșeala. Era supus greșelii la fel de tare ca oricine altcineva; poate chiar mai mult decât alții, dat fiind faptul că își asuma riscuri mult mai mari. Șubrezime. Cândva ar fi râs în fața posibilității, dar acum... Ceva se schimbase, asta era clar—și prin urmare, ceva trebuia schimbat pentru a repara o fisură încă invizibilă. Avea oare dreptate? Sau devenise pur și simplu paranoic? Posibil. Nu avea puterea să se gândească la asta. Fugise din Tokyo cu prima ocazie tocmai pentru a înceta să își mai pună astfel de întrebări, care nu își găseau răspunsul, și care nu reușeau să facă altceva decât să îl obosească mai tare; după ultima săptămână, nu mai avea răbdare. Aruncă un zâmbet ironic, abia schițat, și dădu scurt din cap în semn de aprobare.

ʻSă lăsăm lucrurile să se desfășoare, cel puțin pentru moment.ʼ

“Vă înțeleg îngrijorarea,” recunoscu el cu un oftat ușor. Își calculă fiecare cuvânt; se afla într-un punct în care ajunsese să aibă nevoie de nenorocirea asta de parteneriat cu Zaeem. Jos, mult prea jos, dar nu avea de ales, nu dacă voia să iasă cu fața curată din toată tărășenia. “Însă puteți fi sigur că nu veți avea probleme. Este adevărat, am fost loviți de acest atac, și nu am fost singurii în această situație, așa cum sunt sigur că știți. Însă vedeți dumneavoastră, spre deosebire de alții, datele noastre sunt ceva mai bine protejate și nu au fost afectate. Vă puteți îndoi de mine, însă nu este în interesul meu să vă mint. Nu în cazul acesta. În joc este și imaginea mea și a firmei mele, nu doar a dumneavoastră.” Dacă apele chiar ar fi înghețat din minciuni, atunci probabil că înghețase deja lacul Biwa; își clădise viața pe capacitatea de a minți cu o lejeritate aproape anormală pentru a-și atinge scopul. De-ar fi știut Zaeem adevărul, orice urmă de credibilitate pe care o mai avea încă Tatsurou s-ar fi făcut pulbere. Deși în fond, nu era o minciună... Sau cel puțin, nu avea să fie. Ieșea el cumva și din asta. O hotărâre ce nu putea fi pusă la îndoială. “Decizia vă aparține.”

... Realiză ce avea să se întâmple cu o fracțiune de secundă înainte de a se întâmpla—o schimbare în aer, poate, sau poate un simplu instinct, un ceva visceral pe care nu îl putea numi. Era irelevant cum, important era faptul în sine. O fracțiune de secundă ce părea să dureze o eternitate datorită anticipației aproape palpabile, și tot nu avu timp să se pregătească. Probabil că nimic nu ar fi putut să-l pregătească, și cu toate astea era mai liniștit decât s-ar fi așteptat. Auzi sunetul ușii deschise—sau mai degrabă, mișcarea aerului—, și pumnul i se încleștă instinctiv, unghiile mușcându-i în palme atât de puternic încât era sigur că avea să-i dea sângele. Zâmbetul ironic, abia schițat până atunci, dispăru cu totul, iar ochii cercetară cu sete figura lui Raven, vrând să descopere ceva în spatele ei, vreun sens care până atunci îi fusese ascuns, dar în zadar. Nu era nimic de găsit. De fapt, nu era pur și simplu nimic, un nimic complet și absolut. Preț de câteva secunde se întrebă de ce. Orice altceva ar fi fost mai bun decât asta, decât acest gol care nu transmitea nimic, chiar orice; fiindcă realitatea era că Tatsurou nu știa la ce să se aștepte. Nu după ce se întâmplase în urmă cu patru zile. Patru zile. Parcă trecuseră patru secole.

Apoi, încet—mult prea încet—veni realizarea și din partea lui. Panică. Panică. Era ceva nespus de satisfăcător, și totodată nu era nici pe departe ce și-ar fi dorit Tatsurou. Nu știa la ce să se aștepte, dar era destul de sigur că nu era asta. Chipul lui ăncă purta semnele afecțiunii lui Tatsurou; destul de bine ascunse sub un strat de machiaj, dar cu siguranță acolo, aproape țipătoare în fața lui, care știa unde să le caute. La fel ca și costumul. Cât de ironic. Dacă n-ar fi fost panica amestecată cu un dram de surprindere pe chipul său, ar fi crezut că o făcuse intenționat—dar era cu atât mai bine că nu. Aproape că îi venea să rânjească, și aproape că îi părea rău că nu i-o permitea contextul... Sau mușchii, care se contractaseră involuntar. Îi răspunse la plecăciune mult prea adânc—un semn de respect dacă ar fi venit din partea altcuiva; zeflemitor, prin prisma faptului că era, totuși, Tatsurou—, continuând să-l fixeze cu privirea, chiar și după ce Raven încetă să-l mai privească. Îl stăpânea în continuare aceeași curiozitate bolnavă, chiar morbidă, de a ști cât mai multe fără să spună nimic; aceeași dorință de a fi, fără să fie în fapt. Prea târziu? Raven îl alungase la propriu din viața sa. Gândul în sine era ridicol, până când stătea să-l analizeze mai cu atenție. Pentru că până la urmă, oare nu Tatsurou însuși atrăsese această reacție firească de conservare? Oare nu el fusese cel care mersese atât de departe încât nu îi mai lăsase nicio alternativă? Nu și-o făcuse cu mâna lui? ... Ignoră răspunsul evident. Și dacă da, ce? Nu făcuse altceva decât să-și ceară drepturile, drepturi care nu numai că i se cuveneau prin excelență—ci pe care le și căștigase. Iar când fusese refuzat făcuse singurul lucru logic: încercase să le ia cu forța. Era ceva atât de uman în acest act încât nu putea avea remușcări. Nu că ar fi avut.

Se îndoia sincer că avea să aibă vreodată.

“Domnule Obsolete.” Accentuă fiecare silabă. Trase un fum din țigara aproape terminată, urmărindu-l în continuare cu privirea, de parcă nu se putea opri, oricât de tare ar fi încercat, oricât de tare ar fi vrut—dacă ar fi vrut, măcar. Era ceva obsesiv în actul în sine, ceva ce poate că ar fi trebuit să îi dea de gândit, dacă ar fi acceptat ideea că, mai devreme sau mai târziu, tot trebuia să se gândească la asta. Mai târziu să fie. “Tocmai vorbeam despre dumneavoastră.”

Cuminte, Tatsurou.

Își drese vocea și reluă tonul profesional. Nu ajuta pe nimeni dacă lungea lucrurile fără rost; cu cât se vedea mai repede plecat de acolo, cu atât mai bine—unde cu doar câteva ore în urmă fusese atât de dornic să ajungă tocmai aici. Ironic. Spera doar să nu fie nevoie să ducă și mai multă muncă de convingere cu Mustafa. Cât de tare era dispus să se înjosească, mai ales de față cu Raven? Nu că ar fi contat în vreun fel, dar tot ar fi preferat să nu fie nevoit să afle răspunsul. “Am discutat doar pe scurt, însă în ceea ce privește partea mea, vă asigur din nou că totul va decurge fără probleme. Dacă mai sunt lucruri pe care ar trebui să le știu, sau dacă mai aveți ceva de adăugat...?”

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Reply
Like
Share

Joined: November 9th, 2013, 11:00 am

July 18th, 2017, 12:42 pm #8

Dupa un scurt moment de tacere (si, cel mai probabil, de analiza), Tatsurou incepu sa-l plictiseasca, oferind garantii gratuite si vorbe de nimic. Il prinsese bine in capcana si se zvarcolea ca un peste pe mal acum, tinand aparenta de liber arbitru - “decizia va apartine”, mieunase, desi ar fi dat orice sa nu fie asa. Expresia faciala a lui Zaeem se sterse progresiv pana la blanc. ”Da, da.” intalnirea incepuse sa nu mai aiba sens. Oricum avea de gand sa incheie astazi intelegerea cu cei doi barbati, dar nu pentru ca il incanta ideea prea tare sau pentru ca devenise sensibil la explicatiile penibile ale rivalului sau in afaceri. Clubul lui Obsolete il satisfacea in privinta gandirii spatiului - mai ales, datorita faptului ca existau si camere disponibile si nu trebuiau sa piarda prea mult timp cu nimicuri legate de cazare in alta parte sau transport. Iar lui Sakurada, era ca si cum ii arunca osul unsuros, sa linga resturile de pe el ca ultimul caine.

”In regula atunci, sa zicem…” Se intrerupse, realizand ca atentia barbatului fusese brusc deviata. Dar nici macar nu intoarse capul de la inceput. De ce s-o faca? Stia prea bine ce se intamplase.
Stia acest lucru fara ca macar sa-i acorde , inca, atentie vizibila… pentru ca barbatul din fata sa trada tot. Pumnul strans, zambetul sters, ochii scanand in departare aproape cu disperare, cautand… ce? Semne de afectiune? Zaeem isi musca obrazul pe interior. Rabdare. Se jucase cu tigara pana atunci intre degete. O puse intre buze languros, tacticos, luandu-si tot timpul din lume s-o miroasa, sa preseze usor filtrul pentru aroma, s-o aprinda, s-o pufaie cu pofta… si abia cand socoti ca trecuse destul de mult timp (si se temu ca gesturile sale vor fi privite lasciv de catre cei doi), intoarse capul.
O, ce priveliste. Regreta ca nu-l inzestrase Allah cu un piedestal (de care era perfect vrednic, fireste) sa ii priveasca pe amandoi in acelasi timp. Nu voia nici sa-si arate teribila curiozitate, sa-si mute capul dintr-o parte in alta ca la tenis. Era prea rafinat pentru jocurile lor…

Mmm. Murdare.
”Domnule Mustafa!” Pangarea numele lui cu aceeasi murdarie, dar Allah vede si Allah raspunde - simti ca se ineaca. ”Domnule Obsolete, ah, sa beti niste apa…” stransoarea era, totusi, ferma. Raspunse in acelasi grad, nedispunand de energie suficienta sa opuna mai multa forta. Psihic, era solicitat: sa soarba cat mai mult din ce vedea, compromitandu-si imaginea cat mai putin… pentru moment. Reveni cu privirea asupra lui Sakurada, la timp pentru a-i observa plecaciunea - una suspecta chiar si pentru un ochi neantrenat (sau neinteresat de astfel de aspecte culturale, precum era Zaeem). ”Domnule Obsolete” ii zangani si lui, aproape metalic, in ureche, ritmul invizibil batut cu silabele, parca fiecare ar fi fost o lovitura de ciocan. Raven lua o pozitie mai mult decat graitoare, la distanta egala intre ei - inca poza in rolul de mare mediator care ii adusese atata faima si avutie.
Sakurada realiza, cu certitudine, noroiul in care se tara privindu-l pe Raven in acel hal, in contextul dat… dar era ca si cum nu avea o optiune, ca si cum ii fusese rapita vointa in aceasta privinta. Zaeem simtea cum il arde gatlejul si, parca sa puna paie pe foc, trase un fum.

”Sa inteleg ca ati discutat deja despre inchiriere?” Macar avea decenta de a fi indiferent, lansand o intrebare deschisa. Dar Zaeem nici ca putu fi deranjat sa raspunda - stia ca nu e cazul, ca celalalt barbat pandea orice semn al sau, ca o hiena. Se petrecu inevitabilul, iar intrebarea finala veni ca o sageata spre arab.
Acum era momentul. Isi drese gatul, aparent ganditor. ”Hm, hm… da, ar mai fi ceva de facut. Domnule Obsolete, noi doi stabilisem deja principalele clauze ale contractului nostru de inchiriere. V-as ruga sa va puneti de acord cu domnul Sakurada pentru introducerea unui nou alineat, care sa stipuleze raspunderea dansului pentru eventualele neplaceri care s-ar putea produce, in eventualitatea unui alt atac cibernetic sau al unui esec al aparaturii la solicitarile noastre. Cand e gata, trimiteti-l prin e-mail, si vi-l scanez si retrimit cu semnatura mea. In regula.”
Trase ultimul fum, stinse tigara, si se ridica intr-o lentoare care releva plictiseala - in realitate, calcula pozitia fiecarui centimetru patrat al suprafetei sale corporale, astfel incat capul sau sa se alinieze cu camera de luat vederi, din spate, sa nu-i poata fi surprinsa nici macar vag miscarea buzelor.

Acum.
Ochii i se marira in deliciu, inca de dinainte de a deschide gura. ”Va salut cu respect, domnilor… poate data viitoare imi veti transmite recunostinta pentru onoarea pe care v-am facut-o… in publicarea primelor dumneavoastre poze in calitate de cuplu.”
Se si intoarse cu spatele, camera surprinzandu-i un zambet criptic. Abia cand ajunse in masina, izbucni in rafale de ras, care-l tinura tot drumul.

Your hidden knowledge you thought I'd never learn
I strike a match and make the whole place burn
Reply
Like
Share

Joined: January 2nd, 2010, 7:45 pm

July 19th, 2017, 5:42 pm #9

”Sa beti niste apa…” De parca scopul real al barbatului ar fi fost sa-i induca o anumita stare lui Raven, nu o simpla remarca, incepura sa-l arda buzele. Dar asta nu era nimic comparativ cu senzatia din pupile, cand se ciocnira de ale lui Tatsurou. Sacadarea pronuntiei numelui sau ii zgarie timpanul, cum era sigur ca fusese si intentia lui, insa ochii… isi muta privirea la cativa milimetri, astfel incat, din exterior (pentru Mustafa, in speta), sa para ca mentine contactul vizual. In schimb, faptul ca focalizase tot pe chipul lui il facu incapabil sa ignore cum barbatul nu schita absolut niciun gest, nici macar minimal de incetare. Chiar daca intrebarea sa era adresata ambilor interlocutori, Raven trebui sa se salveze si sa-l priveasca doar pe Mustafa, desi in continuare isi simtea pielea fetei arzandu-l unde ochii lui Tatsurou ramasesera atintiti. Arabul paru sa simta slabiciunea, caci se lalai mai mult decat in mod obisnuit sa raspunda la o simpla intrebare - el, atat de vorbaret, indiferent cu cine avea de a face. Poate il plictisise Tatsurou mai devreme… din gesturile molatice, Raven judeca, de fapt, o tragere de timp.

De ce? Oricum era in avantaj… sau sigur observase si el modul in care rivalul sau il urmarea. Draci, de asta prelungea atat momentul?! Il auzi cum isi drege gatul, parca, cu incetinitorul, si pupilele i se marira brusc, gata sa se agate de orice ar fi zis arabul doar sa poata sa ignore, chiar temporar, prezenta lui Tatsu langa el. Daca ochii ii putuse evita oarecum, parfumul stagna in preajma ca o otrava.
Nu putu decat sa se incrunte in fata cererii lui Zaeem, insa reusi sa limiteze cuta dintre sprancene la o simpla umbra, redresandu-se ca sa nu-i atraga prea tare atentia. Arunca un ochi spre Tatsu, din nevoie, ca el sa confirme spusele arabului, desi nu parea sa fie nimic de pus la indoiala, dupa tonul vocii lui. Dar ce legatura avea atacul cibernetic in toata aceasta poveste? Avea nevoie de contract - si sa se afle in gratiile arabului - asa ca-si puse curiozitatea in cui. ”Am inteles. Sigur este prezent un astfel de alineat si in contractul meu cu domnul Sakurada, dar daca doriti acest plus de garantie, facem tot posibilul.” Vorbi la plural, considerand ca atitudinea destul de obedienta de mai devreme a lui Tatsu vis-a-vis de Mustafa era suficient de graitoare ca sa-si poata permite acest gest.

Dar omul de afaceri nu paru sa aiba macar nevoie de confirmarea lui Raven ca avea sa se intample intocmai precum ceruse. Confirmandu-si inca o data posibilitatea sa se afle cheia in conversatia de mai devreme a lui Tatsu cu el, il urmari cum se ridica, nonsalant si tot chinuitor de lent. Era deja clar ca va trebui sa mai ramana cu dragul sau asociat ca sa se ocupe de cererea arabului cat de repede posibil si, eventual, sa afle ce se intamplase. Nu-l incanta prea tare iminenta acestor discutii apropiate...
Daca tot Zaeem isi dorea un astfel de alineat, de ce il mentiona abia acum ? La o adica, si Tatsurou ar fi putut sa-i ceara acest lucru ulterior… ingusta privirea. Zaeem luase o postura impozanta, poate cu capul un pic prea pe spate pentru ce ar fi fost considerat normal. Ceva clar nu era in regula, si Raven nu-si mai stapani, tura aceasta, cuta adanca dintre sprancene. Dadu sa se ridice la inceputul frazei lui Zaeem, insa urmarea il tintui, paralizat, pe loc.

”Poate data viitoare imi veti transmite recunostinta pentru onoarea pe care v-am facut-o… in publicarea primelor dumneavoastre poze in calitate de cuplu.”
Isi simti mandibula cazandu-i cativa centimetri, dincolo de orice control. Era, oricum, prea tarziu de vreo formula de respect, arabul deja se intorsese cu spatele. Urmarindu-l, ochii lui Raven cazura pe camera de supraveghere, pe micul LED rosu de functionare…
Intelese brusc. Alte cateva secunde, statu pur si simplu pierdut, globii oculari invartindu-se fara tinta. Realizandu-si propria penibilitate, inchise gura si stranse maxilarul. Dadu sa o deschida ulterior, insa inclestarea ca de trismus si gura uscata il pusera in imposibilitatea de a scoate un sunet. ”T…” Amintindu-si parca abia atunci de Tatsurou, intoarse capul imediat catre el. ”Ce-...” ramase si acest cuvant in aer. Ce rost avea sa intrebe ce sa faca? Exista o unica realitate. ”Suntem…” Inghiti in sec, greu, dureros, fara ca macar sa realizeze ca acum nici nu-i mai venea atat de greu sa-l priveasca.

Erau uniti in aceasta soarta.
”Suntem la mana lui.” ii tremura glasul si isi inghiti lacrimile. Nu din jena de a-l lasa sa-l vada iar in aceasta ipostaza - nici macar din pricina machiajului, care s-ar fi scurs - ci pentru ca nu avea niciun sens. Se straduise atat de mult in acele ultime zile sa-si retina nervii, sa ramana mut ca o lebada, in permanenta, incat aceasta noua lovitura il prinse intr-o postura mult prea vulnerabila pentru a se mai putea stapani total.
Izbi cu pumnul in masa, forta surprinzandu-l si pe el, rasunand in intreaga sala de afaceri. O miscare proasta, caci la cateva zeci de secunde, receptionera - care urmarea imaginile de pe camere - se sesiza si aparu in dreptul usii de sticla, sa-l intrebe din privire daca se intamplase ceva. Cu mandibula tremurandu-i incontrolabil, reusi sa zambeasca fals si sa murmure ‘scuze’, accentuand nevricos fiecare silaba, ca sa convinga femeia sa plece de acolo. Ii reusi.
”Hai de aici.”



I was a king under your control
I wanna feel like you’ve let me go



Reply
Like
Share

Joined: March 18th, 2017, 10:27 pm

July 19th, 2017, 7:54 pm #10

Dacă până atunci bănuise, poate fără vreun motiv bine întemeiat, că Mustafa avea vreo intenție ascunsă—calcularea, o falsă reticență, tonul superior, plictisit, expresiile faciale aproape goale; Tatsurou avea el însuși mult prea multă experiență cu intențiile ascunse pentru a nu recunoaște un maestru în acțiune—, cu fiecare secundă presupunerea părea să i se adeverească. N-ar fi putut spune ce anume îl trăda; poate era felul cum se juca cu țigara, poate era felul cum rostea unele cuvinte, poate era simplul aer pe care îl expira. În orișice caz, nu era de joacă cu marocanul... Însă deja făcuse greșeala de a-l subestima, și acum simțea cum pierde puținul teren pe care îl mai avea. Ar fi trebuit să învețe o lecție de modestie din tot ceea ce însemnase (și încă însemna) atacul cibernetic, dar n-ar fi fost Tatsurou Sakurada dacă n-ar fi fost încăpățânat din cale-afară. Putea face față, indiferent ce i-ar fi aruncat; poate că îl subestimase, da, dar știa de ce era el însuși în stare, și pe toți dracii, nu avea să fie doborât de nimic din ce i-ar fi putut zice Musatafa.

Problema nu era cu vorbele, totuși, nu? Nu. Problema era cu faptele. Iar marocanul nu părea tocmai genul care să facă amenințări goale; dimpotrivă, Tatsurou era sigur că era mai degrabă genul care întâi dădea lovitura, și apoi lansa amenințările. Trebuia să recunoască, era o tactică bună—lipsită de orice urmă de milă sau umanitate, adevărat, dar o tactică bună oricum. Poate că își ura inamicii, dar trebuia să recunoască talentul unde acesta exista, altfel nu ar fi ajuns în fruntea unei companii atât de mari. Iar Mustafa era bun. Dacă nu l-ar fi urât din adâncul sufletului l-ar fi felicitat. La naiba, ar fi trebuit să înceapă să acționeze și el așa—s-o mai lase dracului de onoare, sau ce mai rămăsese din ea. Posibil? Greu de crezut; oare nu așa era povestea cu lupul și năravul?

Nu făcu niciun efort să-și ascundă neplăcerea la auzul cererii lui Mustafa. Se încruntă puternic, și chiar își dezlipi privirea de pe Raven pentru a-i surprinde expresia marocanului; pe toți dracii, ce urmărea? “Oare—...” Se opri, dându-și seama de ceea ce era pe cale să facă. Deja îi dăduse toate asigurările de care era omenește posibil; orice altă încercare n-ar fi fost decât o formă de a se înjosi și mai mult. Iar Mustafa era, cu siguranță, conștient de asta, și voia să-l umilească și mai tare. Ori asta, ori avea de gând să facă ceva și să profite de pe urma acestei adăugiri... Ceea ce, în ansamblu, era o posibilitate mult mai reală, și mult mai de temut. Îl scrută cu atenție, vrând să-i crape craniul și să vadă exact felul cum îi funcționa creierul. Ce urmărea? Indiferent cât de mult răsucea întrebarea în minte, nu putea găsi un răspuns.

Oftă. Trebuia să-și recunoască înfrângerea. Nimănui nu-i plăcea un învins frustrat, cu atât mai puțin lui Tatsurou însuși... Cu toate că era deja o problemă simplul fapt că se găsea în această poziție. Învins. “În regulă,” confirmă și el spusele lui Raven; nu îi plăcea să fie de acord cu el, dar în această situație... Era vorba de afaceri, nu de treburi personale. Pe toți dracii, în ce se băga?! “Vă înțeleg îngrijorarea, și aș fi sperat că o asigurare din partea mea va fi de ajuns... Dar probabil că mi-am pierdut credibilitatea. Vă pot asigura că vom adăuga orice doriți în contract. Sunt dispus să îmi asum răspunderea pentru greșelile mele.” Era răgușit, și încă păstra o notă de sfidare în glas. Spera ca Mustafa să o remarce.

Dacă o făcu, însă, nu reacționă în vreun fel—un alt semn al superiorității sale aparente. Fir-ar. Nu îi plăcea poziția în care se afla, mai ales că nu se așteptase niciodată să ajungă aici... În niciun caz nu de față cu un arab, cu un ceva care abia putea fi clasificat drept om. Dacă ar fi stat altfel lucrurile... Păcat. Nu era într-o poziție să amenințe, să tune și să fulgere—trebuia să plece capul pentru a nu fi tăiat. Fir-ar. Dar lucrurile nu aveau să rămână așa. Reuși ceva între zâmbet și grimasă atunci când îl văzu că se ridică, și nu avu nici cea mai mică intenție să se ridice la rândul său.

Mai bine.

“Poate data viitoare imi veti transmite recunostinta pentru onoarea pe care v-am facut-o… in publicarea primelor dumneavoastre poze in calitate de cuplu.”

Orice urmă de culoare pe care reușise să o prindă în obraji se scurse, rămânând mai palid ca un cadavru. Pumnii i se încleștară, unghiile săpând adânc în palme, și preț de câteva secunde, nu pricepu de ce—reacția deja se instalase, însă creierul său încă nu reușea să perceapă cuvintele, de parcă sunetele nu aveau niciun sens. Le întorcea pe toate părțile, și tot nu aveau sens. Sens! Ce naiba se întâmpla?! Pe măsură ce începea să capteze întreaga și adevărata greutate a cuvintelor, simți cum rămânea fără aer. Era de parcă fusese aruncat într-un mediu lipsit de oxigen, și tot corpul său riposta—mușchii se contractau și se relaxau fără vreo logică aparentă, sângele cald îi pompa în vene, însă se simțea ca de gheață. Nu, chiar era de gheață. Rămăsese țintuit locului, fără să se poată mișca, precum un corp în rigor mortis. Nu era sigur că nu cumva chiar era unul.

Părea chiar foarte probabil, până când îl auzi ca printr-o ceață foarte groasă pe Raven.

Raven.

“Suntem la mana lui.”

Înghiți în sec. Nu știa de unde găsise puterea măcar pentru atâta lucru. Gâtul îl ardea. Și creierul îl ardea. Totul ardea, cu o flacără mocnită... Cât timp? Ceea ce fusese gheață cu o clipă mai înainte se transformase în foc la un singur cuvânt al lui Raven—foc ce avea să mistuiască totul în jur, și preț de câteva clipe—glorioase clipe!—se întrebă cum ar fi fost să se întâmple. Să acapareze totul; camera și clădirea și universul și întreaga realitate, și pe Raven... Raven. Raven.

Se ridică brusc, sub influența imediată a adrenalinei, și se îndepărtă de masă, începând să măsoare încăperea, lăsând cuvintele să îl pătrundă și să îi macine însăși carnea. Erau la mâna lui... La mâna lui... Pe dracu’, ce însemna asta?! Ce voia de la ei? Ce aștepta? La mâna lui... Oriunde ar fi căutat, nu vedea nicio portiță de scăpare; era prins precum un leu în cușcă. Ce voia?! Bani? Recunoaștere? Supunere? Ce? Ce?! Erau la mâna lui... Cuvintele se repetau precum o mantra în mintea lui, una care în loc de alinare a sufletului aducea doar venin și mai multă suferință. Erau la mâna lui... De parcă era o provocare și o promisiune deopotrivă.

Fie. Dacă asta-și dorea, avea să-i facă jocul. Poate că îl subestimase el pe arabuʼ dracului—avea curajul să-și recunoască și să-și asume propriile greșeli, doar i-o promisese, nu?—dar și Mustafa făcea o greșeală dacă îl subestima pe Tatsurou Sakurada. La mâna lui... “Ei hai nu zău?!” Ar fi vrut să lovească ceva, dar nu era nimic suficient de aproape. Poate că era mai bine așa. Cu siguranță era mai bine așa, hotărî în sinea lui, cu o privire scurtă către camera de supraveghere. Se opri locului și își ridică privirea, întâlnindu-o pe a lui Raven.

Erau băgați împreună în asta.

Ah, pe toți dracii!

Nu știa dacă să se bucure sau nu. Pentru prima oară în mulții ani de când îl cunoștea pe omul ăsta nu știa dacă să-l considere prieten sau dușman—și pentru prima oară, se bucura că nu știa. Era mai bine așa, să se detașeze, chiar dacă nu voia. Se apropiase mult prea mult de el, periculos de mult, și legătura dintre ei (sau mai degrabă rămășițele ei) ajunsese un punct vulnerabil. Uite unde îi adusese asta—lăsându-l chiar pe Raven la o parte, unde îl adusese pe Tatsurou însuși. Trebuia să se detașeze. Sentimentele sale nu aveau ce căuta în ecuație. Dar voia...?

Întrebarea rămase suspendată în mintea lui atunci când pumnul lui Raven căzu precum o lovitură de ciocan, parcă trezindu-l. Îl urmări cu privirea, fără vreun alt cuvânt, lăsând furia să crească—furie direcționată... unde? Mustafa? Raven? Propria persoană? Poate toate, în același timp. Nu avea importanță oricum; prefera să se lase pradă sentimentului, fără să îi analizeze originile. Îi era (îndrăznea oare să o spună?) frică de ce ar fi putut descoperi.

“Hai de aici.”

O urmări cu privirea pe recepționera ce se îndepărta doar pentru a-i evita privirea lui Raven.

“Și unde anume am merge, hmm? Unde? Întrebarea îi părăsi buzele, însă își dădu seama că nu îi păsa—oriunde era mai bine. Până și aerul din acea cameră era infectat, otrăvitor... Și nu avea de-a face cu nenorocitul de arab.
La naiba.
Otravă, otravă... Dar de ce era atât de dulce?

Hai. Era un ordin.

Se îndreptă cu pași siguri către ușa de sticlă, fără să privească măcar în urmă dacă Raven îl urma, fără să știe unde se îndrepta, fără să știe exact ce făcea—sau ce anume voia să facă în continuare.

Și dacă stătea să se gândească mai bine, nici nu îi păsa.

just a single glance alone will do now
blowing in the wind, a hurricane lily

Reply
Like
Share