Pașii ei răsunau puternic și ciudat de gol pe podul de lemn, iar crângul de bambuși de-o parte și de alta parcă amplifica ecoul—un sunet sinistru și liniștitor deopotrivă. Se simțea de parcă ar fi lăsat ceva în urmă cu fiecare pas, cu fiecare centimetru pe care îl înainta se lepăda de o parte a ei, ca și când ar fi fost un reflex necondiționat. Ca și când bambușii atât de deși ar fi vrut să o acapareze cu totul; dacă puteau înghiți sunetul asurzitor al orașului, atunci cu siguranță că ar fi putut să o înghită și pe ea. O victimă colaterală. Atât. Se simțea goală în fața acestei priveliști, o pânză perfect albă pe care s-ar fi putut așterne orice. Mulți ar fi spus că sentimentul era unul de pace supremă; pentru Nozomi, era mai înfricoșător decât orice. Ea, care întotdeauna clădise peste ceea ce exista deja, să își piardă orice fel de stabilitate... Nu mai avea nimic pe care să se bazeze. Nu avea nimic. Nu era nimic.
Închise ochii și inspiră adânc. Numără până la zece în gând, după care expiră la fel de adânc. Era un exercițiu pe care îl învățase în primele săptămâni—luni—după ce îi murise familia și începuseră să o bântuie coșmarurile. Nimic altceva nu funcționase. Se dusese la templu, meditase, ținuse post, făcuse chiar și un pelerinaj la Ise, la recomandarea soacrei ei, însă singurul lucru care o calmase fu această eliberare completă și absolută de orice gând. Zece secunde.
Deschise ochii. Înghiți în sec. Își roti privirea în jur, însă nu mai văzu pe nimeni altcineva—doar un cuplu de turiști, la vreo două sute de metri mai în față; ar fi putut la fel de bine să fie la un alt capăt al eternității. Trase aer în piept și porni mai departe, încercând să ignore sunetul gol pe care îl scoteau sandalele geta pe podul de lemn, un sunet care parcă nici n-ar fi trebuit să fie acolo. Se opri din nou, după doar câțiva pași, pentru a aranja o cută invizibilă a obi-ului. Porni din nou, și după doar câțiva pași—nouă, îi numărase de data asta; nouă, număr cu ghinion—, se opri din nou și căută ceva în geantă. Nu știa ce. Probabil nimic anume, însă faptul în sine o făcea să uite pentru scurt timp de acea frică irațională care zăcea în adâncul ei. Se întâmplă din nou. Și din nou. Numărul de pași părea să scadă de fiecare dată.
Când se pregătea să pornească din loc încă o dată (oare pentru a câta oară?), auzi o voce care o făcu să tresară involuntar.
Capul îi stătea în fața frăților săi, cu privirea îngropată în podea, în timp ce Stâlpul Roșu, înmânându-i un plic îi recita din testamentul dragonului 489, liderul triadei care a decedat recent. Sufletul său străin, încercând să înțeleagă ce se petrecea în mintea lor simți un gol adânc în suflet, ștergând alt nume din carnețelul vieții începând să observe într-un final decesele numelor așternute undeva în conștiința sa. Cei patru triazi erau îmbrăcați toți în alb cu ochii acoperiți de ochelari înghițindu-și bocetele cum era obiceiul în timp ce grupul de bocitoare îi însoțeau să răspândească moartea liderului și restul triadelor din Japonia. Daniel cu mâinile pline de bătături, proaspăt spălate cu clor să îndepărteze chimicalele utilizate, începeau să-și revină la o formă mai bună în timp ce acesta le ascundea cu mănuși groase de piele lăcuită neagră. Vestimentația era formată dintr-un sacou închis până la gât negră, împodobită cu decorațiuni de aur care simbolizau loialitatea față de lider și de asemenea o oarecare înrudire cu restul triadei care încă-l mai vedeau ca un străin. Fără să facă parte din mafie în mod direct, acesta tot avea în subordine câteva serii de 415 în devenire să îi învețe meșteșugul armelor, fiind de asemenea traducătorul și protectorul Dragonului în diferite afaceri cu echipamente.
- Asta-i partea ta Frate mai mare! îi spuse înmânându-i plicul cu capul plecat până în pământ.
Fără să-l analizeze știa deja ce era. Un cont de bancă care îl putea încasa oriunde, dar asta îl enervă la culme. Chiar dacă tradiția îi interzicea deschiderea și comentarea cadoului, acesta se dădu un pas înapoi și scuipă pe jos „răul adunat în gât” și-l fixă cu privirea pe Stâlpul Roșu (426) care le rândul lui nu-i suferea pe diavolii străini, și nu ar fi acceptat niciodată să-l plătească cum se cuvenea în uncii de aur, dar îl aprecie că înțelese mesajul. Chiar dacă chior de bani, îi refuză cadoul politicos distrugându-i astfel cinstea obrazului, astfel periclitând și poziția tatălui său la poziția de Dragon.
- Îmi pare rău dar mă stabilesc momentan în Japonii, spuse el într-o cantoneză perfectă, iar contractul vostru cu Toda Shipping va lua sfârșit până când veți putea plăti datoriile față de Bangkok Bank.
Daniel plecă cu pachețelele sale care urma să le împartă, în timp ce Wu Zâmbărețul se înroși de furie că avea de comercializat din nou cu băncile diavolilor străini, iar Daniel se bucura de asta chiar dacă avea în posesie și cecul său de bancă.
- Să dea frenezia-n voi, continuă Daniel ușor agitat înainte să-și revină de starea de amorțeală. Într-un fel îi era dator Dragonului care-i aranjase prima amantă după moartea logodnicei sale. Micuța euroasiatică, cu banii din urma acestei relații, reuși să-și deschidă un bordel de la frageda ei vârstă de douăzeci și patru de ani. Aflase asta tot de la răposatul 489, cu o săptămână probabil tot de pe patul de moarte.
Se ghidă ușor către primul parc unde împărți pachețelele luxoase care le umplu cu un vin Clerico Barolo, favoritul său, caviar de belugă, ilegal, dar și cel mai fin, o chiflă proaspătă și o bucată mare de brânză maturată în peșterile Angliei de unde, se obișnuia să vândă o parte pe piața negră. Când pachețelele se mai epuizară, rămase doar cu unul care-l dori să-l împartă unei domnișoare cu stare, și așa se conformă și se hotârâ să abordeze după instinct.
- Mă scuzați, dar mi-ați putea cinsti acceptând acest pachețel pentru comemorarea unui prieten? spuse el umil plecând capul formal.