Pașii ei răsunau puternic și ciudat de gol pe podul de lemn, iar crângul de bambuși de-o parte și de alta parcă amplifica ecoul—un sunet sinistru și liniștitor deopotrivă. Se simțea de parcă ar fi lăsat ceva în urmă cu fiecare pas, cu fiecare centimetru pe care îl înainta se lepăda de o parte a ei, ca și când ar fi fost un reflex necondiționat. Ca și când bambușii atât de deși ar fi vrut să o acapareze cu totul; dacă puteau înghiți sunetul asurzitor al orașului, atunci cu siguranță că ar fi putut să o înghită și pe ea. O victimă colaterală. Atât. Se simțea goală în fața acestei priveliști, o pânză perfect albă pe care s-ar fi putut așterne orice. Mulți ar fi spus că sentimentul era unul de pace supremă; pentru Nozomi, era mai înfricoșător decât orice. Ea, care întotdeauna clădise peste ceea ce exista deja, să își piardă orice fel de stabilitate... Nu mai avea nimic pe care să se bazeze. Nu avea nimic. Nu era nimic.

Închise ochii și inspiră adânc. Numără până la zece în gând, după care expiră la fel de adânc. Era un exercițiu pe care îl învățase în primele săptămâni—luni—după ce îi murise familia și începuseră să o bântuie coșmarurile. Nimic altceva nu funcționase. Se dusese la templu, meditase, ținuse post, făcuse chiar și un pelerinaj la Ise, la recomandarea soacrei ei, însă singurul lucru care o calmase fu această eliberare completă și absolută de orice gând. Zece secunde.

Deschise ochii. Înghiți în sec. Își roti privirea în jur, însă nu mai văzu pe nimeni altcineva—doar un cuplu de turiști, la vreo două sute de metri mai în față; ar fi putut la fel de bine să fie la un alt capăt al eternității. Trase aer în piept și porni mai departe, încercând să ignore sunetul gol pe care îl scoteau sandalele geta pe podul de lemn, un sunet care parcă nici n-ar fi trebuit să fie acolo. Se opri din nou, după doar câțiva pași, pentru a aranja o cută invizibilă a obi-ului. Porni din nou, și după doar câțiva pași—nouă, îi numărase de data asta; nouă, număr cu ghinion—, se opri din nou și căută ceva în geantă. Nu știa ce. Probabil nimic anume, însă faptul în sine o făcea să uite pentru scurt timp de acea frică irațională care zăcea în adâncul ei. Se întâmplă din nou. Și din nou. Numărul de pași părea să scadă de fiecare dată.

Când se pregătea să pornească din loc încă o dată (oare pentru a câta oară?), auzi o voce care o făcu să tresară involuntar.

Capul îi stătea în fața frăților săi, cu privirea îngropată în podea, în timp ce Stâlpul Roșu, înmânându-i un plic îi recita din testamentul dragonului 489, liderul triadei care a decedat recent. Sufletul său străin, încercând să înțeleagă ce se petrecea în mintea lor simți un gol adânc în suflet, ștergând alt nume din carnețelul vieții începând să observe într-un final decesele numelor așternute undeva în conștiința sa. Cei patru triazi erau îmbrăcați toți în alb cu ochii acoperiți de ochelari înghițindu-și bocetele cum era obiceiul în timp ce grupul de bocitoare îi însoțeau să răspândească moartea liderului și restul triadelor din Japonia. Daniel cu mâinile pline de bătături, proaspăt spălate cu clor să îndepărteze chimicalele utilizate, începeau să-și revină la o formă mai bună în timp ce acesta le ascundea cu mănuși groase de piele lăcuită neagră. Vestimentația era formată dintr-un sacou închis până la gât negră, împodobită cu decorațiuni de aur care simbolizau loialitatea față de lider și de asemenea o oarecare înrudire cu restul triadei care încă-l mai vedeau ca un străin. Fără să facă parte din mafie în mod direct, acesta tot avea în subordine câteva serii de 415 în devenire să îi învețe meșteșugul armelor, fiind de asemenea traducătorul și protectorul Dragonului în diferite afaceri cu echipamente.

- Asta-i partea ta Frate mai mare! îi spuse înmânându-i plicul cu capul plecat până în pământ.

Fără să-l analizeze știa deja ce era. Un cont de bancă care îl putea încasa oriunde, dar asta îl enervă la culme. Chiar dacă tradiția îi interzicea deschiderea și comentarea cadoului, acesta se dădu un pas înapoi și scuipă pe jos „răul adunat în gât” și-l fixă cu privirea pe Stâlpul Roșu (426) care le rândul lui nu-i suferea pe diavolii străini, și nu ar fi acceptat niciodată să-l plătească cum se cuvenea în uncii de aur, dar îl aprecie că înțelese mesajul. Chiar dacă chior de bani, îi refuză cadoul politicos distrugându-i astfel cinstea obrazului, astfel periclitând și poziția tatălui său la poziția de Dragon.

- Îmi pare rău dar mă stabilesc momentan în Japonii, spuse el într-o cantoneză perfectă, iar contractul vostru cu Toda Shipping va lua sfârșit până când veți putea plăti datoriile față de Bangkok Bank.

Daniel plecă cu pachețelele sale care urma să le împartă, în timp ce Wu Zâmbărețul se înroși de furie că avea de comercializat din nou cu băncile diavolilor străini, iar Daniel se bucura de asta chiar dacă avea în posesie și cecul său de bancă.

- Să dea frenezia-n voi, continuă Daniel ușor agitat înainte să-și revină de starea de amorțeală. Într-un fel îi era dator Dragonului care-i aranjase prima amantă după moartea logodnicei sale. Micuța euroasiatică, cu banii din urma acestei relații, reuși să-și deschidă un bordel de la frageda ei vârstă de douăzeci și patru de ani. Aflase asta tot de la răposatul 489, cu o săptămână probabil tot de pe patul de moarte.


Se ghidă ușor către primul parc unde împărți pachețelele luxoase care le umplu cu un vin Clerico Barolo, favoritul său, caviar de belugă, ilegal, dar și cel mai fin, o chiflă proaspătă și o bucată mare de brânză maturată în peșterile Angliei de unde, se obișnuia să vândă o parte pe piața negră. Când pachețelele se mai epuizară, rămase doar cu unul care-l dori să-l împartă unei domnișoare cu stare, și așa se conformă și se hotârâ să abordeze după instinct.

- Mă scuzați, dar mi-ați putea cinsti acceptând acest pachețel pentru comemorarea unui prieten? spuse el umil plecând capul formal.

Pulsul îi accelerase mult prea tare, mult prea repede. În mod normal nu se speria tocmai ușor... De cele mai multe ori. Însă aici era un caz special, fără îndoială—era vulnerabilă, dintr-o serie de motive pe care nici măcar nu putea să le priceapă pe deplin. Înghiți în sec și trase aer în piept, încercând să ignorebătăile puternice ale inimii. Era convinsă că se puteau auzi pe o rază de un kilometru în jur, amplificate de liniștea covârșitoare a bambușilor—ceea ce era, desigur, o prostie, o ofensă adusă logicii și rațiunii. Însă preț de câteva clipe, posibilitatea chiar păru una reală, una extrem de reală și înfricoșătoare. Nu îi plăcea să se manifeste; nu atât pentru că s-ar fi pus pe sine într-o poziție demnă de milă, ci pentru că ar fi putut fi o neplăcere pentru cei din jur. Ideea era atât de adânc înrădăcinată în ea încât nici măcar într-un asemenea moment nu se putea desprinde de aceasta.

Oftă ușor, și afișă cel mai senin zâmbet de care era capabilă. Se întoarse pentru a-l privi pe străinul care o abordase—și un străin veritabil. Caucazian. N-ar fi putut ieși mai tare din peisaj nici dacă ar fi fost îmbrăcat în toate culorile curcubeului. Sau poate că era ea prea dură, poate că se obișnuise cu un mediu mult prea omogen (mult prea japonez, însă cumva, dacă punea astfel problema începea să sune greșit), dar realitatea nu putea fi contestată: europenii ieșeau mult prea tare în evidență într-o Japonie tradiționalistă. Încercă să îl asculte cât mai cu atenție, vrând să se poată concentra pe cuvintele bărbatului, însă fiind mai degrabă distrasă de înfățișarea sa. Trebuia să recunoască, nu părea chiar atât de străin prin gesturi. Plecăciunea perfectă, tonul umil...

Poate prea umil. De ce? Întrebarea îi răsări în minte brusc, și așteptă ca la fel de repede să apară și un răspuns, ca la jocurile de cultură generală. Degeaba. Zâmbetul îi rămase pe chip, însă cu o notă falsă brusc foarte evidentă.

Se lăsă o liniște ciudată preț de câteva secunde după ce el termină de vorbit, iar Nozomi își dădu seama că vorbele îi intraseră pe o ureche și îi ieșiseră pe cealaltă. Îl privi nedumerită preț de câteva secunde, sperând să-și poată da seama din expresia bărbatului ce dorea de la ea. Fără rezultat. Înghiți în sec, și îi zâmbi binevoitor. “Poftiți?”

Apoi, ca și cum ar fi privit un film derulat manual, realizarea îi răsări în minte cu o claritate surprinzătoare imediat ce cuvântul îi părăsi buzele. Era de parcă cineva ar fi plantat ideea artificial acolo. Dintr-o dată înțelese ce voia bărbatul—și zâmbetul îi dispăru cu o viteză surprinzătoare. Locul său fu luat de o expresie rece, pe jumătate surprinsă, pe jumătate încruntată. “Ah. Mi-e teamă că nu înțeleg.” Tonul îi era la fel de rece ca și expresia facială. “Ce anume îmi oferiți? Și de ce?”

Poate că atâția ani într-o lume unde trădărea era la ordinea zilei o făcuseră să fie mult prea suspicioasă, însă ea preferase întotdeauna să spună că această experiență o călise. Nimic nu era ceea ce părea, iar intențiile bune venite din senin... Nu, cu siguranță nu puteau fi un semn bun.


Ridică o sprânceană. “Și mai important decât orice, de ce aș avea încredere în dumneavoastră să accept?”

Daniel trase aer în piept și forță un zâmbet, fiind deja trecut prin această experiență. Nu era decât o altă barieră a culturii care-l împiedica să-și exprime adevăratele intenții.

- Scuzați-mi rog atitudinea, domnișoară. Dar îmi doresc cu ardoare ca și Dumnezeul barbar să-l aibă în pace pe tovarășul meu decedat. Așa că mi-ați face mare cinste să acceptați hrana aceasta, care îi va umple burta sufletului său. Tradiția mea îmi spune să-l hrănesc potolind foame ființelor rămase în viață. Dacă nu doriți să acceptați această mică atenție, v-aș putea oferi o masă unde ați dori, spuse fără pic de ironie, în ciuda faptului că banii prezentau o problemă chiar dacă pentru comemorarea morților, ar fi găsit oricând.

Acum totul îi era limpede în cap, iar orice încercare de alienare a religiei ar fi putut fi considerată o insultă, așa că derulă totul în minte încercând să găsească un argument mai diplomatic.

- Dacă nu, ofer această ofrandă zeilor japonezi în schimbul mântuirii, deși am dubii dacă i-ar iubi și pe barbari, zise încercând să se destindă ocolind astfel și originile răposatului, care potențial ar fi ridicat și mai multe probleme.

Privind din alt unghi, suspiciunea ridicată îl neliniștea și pe el dar încercă să ascundă asta printre rândurile dialogului. Încă odată inapt de a se face înțeles, cu mintea gata să cedeze presiunea pe genunchi și să nu rămână încă odată înfundată, fără căi de scăpare. Totodată, voința îl obliga să persiste, în ciuda inconvenienței. Dar natura protectoare, și instinctul masculin începeau să intervină, adresând problema suspiciunii ei. Oare se simțea amenințată, și dacă da, ar avea nevoie de argumente sau protecție. Voia oarecum să o ajute, dar clar erau pe lungimi diferite de undă. Nu era nici ospătar nici servitor, dar fragilitatea fetei îi schimba cursul sângelui. Dar în ochi sclipea strălucirea unui geniu iar asta îl aruncă pe el într-o poziție defensivă.

Trecând peste scuzele „femeiești”, strălucita minte chineză ieși la iveală oferindu-i un răspuns.

- Toți suntem frați, iar strălucirea dumneavoastră cel mai probabil a depășit de mult granițele strămoșilor. Și jur pe Dumnezeul meu că n-am gând rău să vă alterez mâncarea sau să vă pun la îndoială înțelepciunea.

După un moment în care mintea bărbatului, disipă cantitatea de căldură cauzată de procesul complex al popoarelor civilizate, acesta realiză cu îngrijorare cum prezervarea sanității și obiceiurilor sale se dovedea din ce în ce mai dificilă.

- Pe scurt, mă ocup de frații mei. Dar dumneavoastră cu ce vă ocupați? întrebă încercând să-și răspună și el preocupărilor de mai devreme.

Domnișoară... Dacă la anii ei putea încă să mai treacă drept domnișoară, poate că făcuse totuși ceva corect în viață; însă în același timp, apelativul o deranja. Erau puține lucruri cu care se putea mândri în gura mare, iar statutul său de femeie măritată era unul dintre ele. Totuși, poate că nu era politicos să îl corecteze... Nu? O putea lua drept un compliment, fără să citească prea mult printre rânduri—așa ar fi fost logic, așa ar fi procedat orice persoană rațională. Și iată că pusese punctul pe i: rațională. Nu era rațională când venea vorba de mândria personală. Își mușcă buza, încă nesigură dacă se merita.

Fir-ar. “Doamnă,” îl corectă ea, arătându-i verighetam și zâmbind cu un aer de superioritate abia sesizabil. “Nu domnișoară. Vă rog, mă flatați fără să merit.”

... Vorbea despre religie? Nu încercă să își ascundă surprinderea evidentă de pe chip—și de data asta, chiar era doar atât: surprindere, fără vreo urmă de superioritate ascunsă, fără să urmărească nimic altceva. Trebuia să recunoască, era curioasă. Poate că în Japonia religia nu făcea parte din viața de zi cu zi (sau cel puțin, majoritatea nu își dădeau seama de acest lucru), însă Nozomi fusese crescută în alt spirit, și cu toate că abandonase aproape tot ceea ce însemna copilărie și adolescență în momentul în care intrase în clan, acesta era unul dintre puținele aspecte la care îi fusese greu să renunțe. Poate chiar singurul. Un alt motiv de mândrie din partea ei, deși aici n-ar fi fost la fel de dispusă să o susțină sus și tare; era ceva mult prea personal, mult prea aproape de sufletul său pentru a fi dispusă să o expună. Însă din nou, cuvintele bărbatului o puneau în dilemă: să lase o insultă să treacă? Să riposteze? Cât de departe era dispusă să meargă pentru a se afirma, chiar într-un mod mai mult sau mai puțin tacit?

“Barbar e un termen cam dur, nu credeți?” Nu așteptă un răspuns—nici măcar nu voia să primească un răspuns—ci continuă cu un surâs slab. “Lumea e plină de obiceiuri pe care o persoană ca mine nu o să le înțeleagă niciodată. Cu siguranță că și obiceiurile noastre pot părea stranii pentru ochii unui străin.” Dădu ușor din cap. “Dar în regulă, de data asta o să mă las purtată de val și o să accept ceea ce îmi oferiți. Dacă e pentru frații dumneavoastră...”

Poate că prea mulții ani petrecuți în sânul clanului o făcuseră puțin (sau puțin mai mult) paranoică de-a dreptul, începuse să vadă semne acolo unde acestea poate că nu existau. Sau poate că își ascuțise simțurile suficient de tare pentru a percepe detalii fine, care altora le-ar fi scăpat. Diferența nu era chiar atât de mare. “Pe scurt, și eu mă ocup de frații mei. Hm, sau poate că ar trebui să le spun copii, felul cum se comportă uneori...” Zâmbi mai mult pentru sine, de parcăși-ar fi amintit ceva dintr-o viață anterioară. “S-ar părea că avem ceva în comun până la urmă.”

Când scoase la iveală verigheta, sclipirea acestuia se reflectă în ochii să-i ca două rubine scoțându-i în evidență culoarea profundă a ochilor. Dar de lăcomie se vindecase, de când își propuse să caute averea când va avea ceva pe care să se sprijine în caz că-și rupe spinarea-n căldarea nu aur. Putea chiar acum negocia un preț bun pe verighetă, dar nu știa în ce șanț rece ar fi sfârșit când această Doamnă, și-ar fi înfipt colții în el. N-avea de unde știi de ce ar fi ales așa o garderobă dacă nu era afiliată cu ceva clan. Nu realiză asta de prea mult timp, dar realiză asta la timp, fără să se retragă.

Fără să-și ceară scuze, urmând moralele asiatice cu privire la masculinitate schiță un rânjet micuț care era suficient să-și transmită mesajul. Era convins într-un fel că exagerase cu explicațiile, dar fără ele nici nu-ți dai seama cum de ai rămas fără job după ce ai servit țara timp de cinci ani. Admiră paciența ei de neclintit, și cum dintr-o serie de întrebări evita să zică cu adevărat ceea ce gândea. Dar oare nici gălbejiți nu era destul de dur? Sau maimuțe? Un adevărat comerciant în Asia, știa la ce să se aștepte de la viclenia băștinașilor și eventual metodele lor. Răpitul membrilor familiei era printre favoritele lor, iar din asta făcu parte și Daniel când ajunse prima dată-n republică. Neveste, copii, asociați adunați la olaltă în Camere Roșii(Red Room) urmând să fie dezmembrați pe bucăți pentru diferite recompense. Nu se implica prea mult dar orarul, urmărirea victimei și executarea planului aveau nevoie de un profesionist care nu se supărau cu zgărieturi pe mașină sau covoare îmbibate cu fecale. Încă aștepta ziua aceea când va păți la fel, rugându-se din tot sufletul să fie cineva la fel de respectabil ca subsemnata. Odată ce fu ușurat de merinde, urmărind să fie acceptate onorabil, devenii entuziasmat când auzi de varianta cu copii. Știa cu ce fraude se ocupau clanurile așa că se hotărâ să persiste.

- Sunt convinsă că sunt extrem de silitori și că o fac pe bătrâna lor Mamă(făcând referire la înțelepciunea stăpânei), spuse uitându-se în jur să încerce să găsească zone controlate de yakuza care i-ar fi putut aparține. Filiale internaționale, poate fraudă de asigurări, cămătărie? Zonă de protecție nu cred că avea lângă un parc, dintr-un oarecare respect. Dar afilierea ei începea oarecum să-i deschidă mintea aducându-și aminte de babacul Tatsurou, care înafară de mutra de ronin l-ar fi putut convinge din prima că este asociat cu banii și implicit cu ceva organizație. Daniel o invidia, și asta se putea citi imprimat în fundul gândirii lui. Niciunul dintre nemernicii aștia nu mi-au făcut încă o ofertă bună, dar nici eu nu-mi mai arunc capul înainte. Loialitatea partenerilor de acum scârțâia iar odată ce vor simți mirosul de căcat, vor strânge lanțul în jurul porților ca o găoază să-și protejeze averile, așa că de aici înainte avea să execute competiția în lipsa bunului simț. Nemernicul de Wu Zâmbărețul n-ar da nici un ceai de uns grumazul înainte de a o băga, ticălosul fără de mamă.

- Tratați-vă copii cum se cuvine doamnă, sau nu se vor mai juca în fața casei.

Era ceva ciudat cu individul ăsta. N-ar fi putut spune ce anume, însă instinctul o îndemna la precauție—și deși nu era ea cea care să se sperie din nimic și să vadă semne acolo unde acestea nu existau, poate că nu era totuși o idee chiar atât de rea. Precauția nu era niciodată o idee rea, cu atât mai mult atunci când avea de-a face cu necunoscuți care îi înmânau pachete cu un conținut de care se îndoia. Miji ochii și îl privi cu atenție, de parcă ar fi putut prin acest gest să îi citească adevăratele intenții, sau măcar să afle ceva mai multe despre el. Cine era. De unde venea. Cu ce scop. Ce urmărea. Întrebările îi răsăreau în minte precum melcii după ploaie—răspunsurile, nu. Dar pe de altă parte exista un oarecare farmec obiectiv în a nu ști anumite lucruri. Poate că nu era tocmai cea mai bună politică pe care o adopta, dar era una care îi oferea ceva mai multe satisfacții.

Totuși nu-și putea alunga un sentiment ciudat în privința lui—iar cuvintele sale nu făcură altceva decât să o facă și mai reticentă. Ridică din sprâncene. Acum se găsea el să îi dea sfaturi despre cum să se comporte? Măi să fie... De unde atâta tupeu pe capul lui? Poate că într-o altă situație—dacă interlocutorul ar fi fost japonez, mai exact—ar fi putut trece cu vederea o asemenea impertinență, dar venind de la un gaijin...

“Și până la urmă, cine sunteți dumneavoastră să-mi spuneți cum anume să-mi tratez copiii?” Cu siguranță nu erau copii, deși se comportau ca unii mult mai des decât i-ar fi făcut plăcere lui Nozomi. Dar oricum nu ar fi ieșit din cuvântul ei; pe de o parte pentru că reușise să le câștige respectul (ar fi fost mult prea ingrată să o numească prietenie) de-a lungul timpului, și pe de alta pentru că știau ce îi aștepta dacă se întâmpla așa ceva. Avea și ea colți, și era mai bine pentru ei să nu o provoace să și-i arate. Zâmbi cu superioritate. “Și ce vă face să credeți că se joacă în fața casei? Poate că ar fi mai bine să nu-i cunoașteți.”

Hm, sau poate că ar fi fost interesant să îi cunoască. Ar fi fost o întâlnire interesantă, din care individul ar fi ieșit mai șifonat, nici nu încăpea urmă de îndoială despre asta. La urma urmei,era singur, iar ea avea spatele mai bine protejat decât ar fi putut el să bănuiască vreodată. Zeii și demonii și Buddha să-l aibă în pază dacă ar fi făcut vreo încercare prostească. Era aproape tentant să-l vadă încercând. Oftă teatral, și îl măsură cu privirea din cap până-n picioare. “Sau știu și eu...”

Se întoarse pe călcâie și, cu kimono-ul negru fluturându-i în urmă, se îndepărtă în speranța că nu avea să o urmeze.

Putea simții agresivitatea femeii și asta-l bucura enorm știind că nu era o altă fetișcană rătăcită, dar în același timp rolul său de protector se epuiză rapid. Încă nu se obișnui cu oamenii care nu înțelegeau micile insulte ale românilor sau generozitatea lor, de ce nu? Cum ai putea să lași o asemenea personalitate să moară fără o pernă sub cap. Da, da! Ar fi o mare înmormântare dacă s-ar ocupa personal, când alți asasini de mâna a doua, chiar dacă parte din familie n-ar face asta pentru aproapele lor, dar pentru aprigul dușman? Cum ai putea să nu sărbătorești cu mare cinste și respect un adversar pe cinste? Chiar dacă ea încă nu-l vedea astfel, ceea ce-l posomorâ în scurt timp dorind uneori să iasă din carcasa asta a siguranței și să-și dezvăluie adevăratele fapte cât să-l vâneze toată Asia, nu doar interpolul și niște amărâți de polițiști locali.

- Oh ko! zise el cu o prefăcută bucurie în timp ce aprinse o țigară și trase adânc în plămân, suflând mai apoi un ecran gros de fum pe care-și așternu cu grijă gândurile și sentimentele cât să le vizualizeze în fața ochilor care cercetau mereu să-și rectifice comportamentul barbar. Eh.. N-ar trebui acum să stricăm „wa-ul” cu asemenea vorbe grele. Nu-i ca și cum nu o să vă ajung din urmă, și la cât de potent sunt, destul de rapid. Nu vă obosiți să coborâți de pe podium, îi spuse el respectuos evaluându-se într-un mod critic care-i băgă capul în pământ într-o plecăciune să-și arate adevărata poziție față de ea. O urmări cum își întoarse spatele către el uțor dezamăgit că prestația lui nu fusese suficientă, chiar dacă avea timp să-i analizeze pasul și direcția în care mergea să mai determine niște detalii din rutina ei. Totuși era o persoană care nu și-ar fi dorit să treacă fără să lase o amprentă mai mare.

- Mai am ceva să vă dau, dar pe o notă mai personală. Și pentru asta va trebui să mă însoțiți până la mașină devreme ce acest dar nu este destinat văzului tuturor. Dacă nu-l doriți acum, dau eu de dumneavoastră să-l înmânez, defapt chiar două.. Deși nu știu pe cine ar trebui să urmez, dacă ar fi să aleg. Cel mai probabil pe cel de la care am de învățat ceva, iar dumneavoastră sunteți într-un fel exact ce aveam eu nevoie, înafară de nevoia de viteză, care cel mai probabil se trage de la nevoia mea de a scăpa cât mai repede din situații jenante..

Încercă să îi ignore glasul în urma ei. Chiar încercă—și preț de câteva clipe, chiar reuși; închise ochii, și se concentră doar pe sunetul anormal de gol scos de zori pe poteca de lemn. Însă în fond și la urma urmei, Nozomi aparținea sexului feminin, ceea ce o făcea inevitabil curioasă; pe lângă asta, bărbatul începea să o calce pe nervi, și dacă ar fi fost după bunul ei plac, ar fi continuat să îl ignore, sperând să dispară până la urmă, precum zăpada ce se topea sub soarele de primăvară. Dar din păcate, nu mai era doar propria mândrie la mijloc; simțea, cumva, că treburile deveniseră mult prea personale din momentul în care hotărâse să aducă în discuție familia. Totul până la familie, a cărei onoare trebuia protejată cu orice scop... Chiar și în fața unui gaijin ignorant, care nu era altceva decât o mână de amenințări goale și promisiuni pe care nu le putea ține. Asta dacă le-ar fi putut numi promisiuni; nici măcar nu știa ce erau. Suna mai degrabă a propunere indecentă.

Zâmbi. “Ciudat. Din câte știam, viteza și potența nu sunt cuvinte care se potrivesc în același context. Dar ce știu eu, sunt femeie măritată, nu se cade să vorbim despre asemenea lucruri.” Se întoarse pe călcâie, încă păstrând același rânjet de felină provocată. “Iar dacă asta înseamnă că încercați să urcați pe podium, să vă dau un sfat prietenesc: opriți-vă. Nu e loc pentru dumneavoastră, și prin această încercare nu faceți altceva decât să vă faceți de râs.” Se încruntă puțin pentru efectul comic. “Sau de fapt, continuați. Mi-ar prinde bine o porție de râs.”

Dădu să se întoarcă din nou—și din nou fu oprită, de data asta mai mult de curiozitatea tipic feminină decât de dorința de a-l învăța o lecție. Se încruntă ascultându-l. Un dar? Chiar două? Despre ce naiba vorbea? Cunoscuse cândva pe cineva care numea daruri rănile primite în luptă; se îndoia că era vorba despre același lucru, însă nu-și putu stăpâni un fior ce îi trecu pe șira spinării. Și faptul că trebuia să vorbească în privat pentru asta... Ceva ce nu era destinat văzului tuturor... Acum chiar că suna a propunere indecentă; drept cine o lua?

“V-aș sfătui să fiți ceva mai clar în exprimare atunci când abordați o doamnă—unii v-ar putea interpreta greșit cuvintele. Nu eu, dar unii. La urma urmei, credeam că am stabilit că ar fi mai bine să nu ne măsurăm puterile; în primul rând pentru că eu aș porni cu un dezavantaj major, prin prisma faptului că sunt femeie, și în al doilea rând pentru că dumneavoastră ați pierde, și nu știu cum ați putea suporta gândul.” Zâmbi cu superioritate. “Și în plus, cred că mă confundați. Nu văd ce alte daruri mi-ați putea face—atâta vreme cât nu e vorba de inima dumneavoastră pe un platou de argint. Și cred că nevoia dumneavoastră de a scăpa din situații jenante nu e nici pe departe suficientă, din moment ce încă sunteți aici... Asta ca să nu mă insult pe mine numind-o nevoie de viteză.” Pufni ușor rostind cuvântul.

Dacă voia să facă pe misteriosul, nu avea decât. Dar ar fi făcut bine să nu încerce să o provoace; nu era sigură cum i-ar fi putut face față, din moment ce alții cu mai multă experiență ca el nu puteau... Asta dacă nu avea de gând să fie călcat în picioare de o femeie.

Sângele începu să-i curgă prin vene întărâtându-l astfel încât să-i dubleze oferta și să mărească riscul. Scoase brusc telefonul și începu să navigheze prin harta orașului, cu care nu se obijnui încă. În mintea lui totul trebuia dus la extrem, iar dacă nu ieșea puteai oricând să înjuri toți zeii. Până la urmă, nici ea nu și-a putut păstra subtilitatea ceea ce-l distra și mai mult. Să aduci într-un asemenea stadiu un japonez e totuși o realizare care numai un gaijin o putea obține. Oh ko! Dacă ar știi defapt că nu e mare diferență între barbarii din trecut și cei din prezent. La fel de enervanți, veniți cu scopul schimburilor nanban și cu pasarea religiilor pentru a submina populația. Dar ideea de-a fura sufletul unui japonez pentru al da exemplu de „bogăție și civilizație vestică”ar fi fost mai mult o insultă decât altceva. Și chiar dacă adânc în sufletul lor și-ar dori să-i scufunde toți în călimări cu cerneala cu care și-au vândut practic sufletul, nu ar fi fost înțelept să-și distrugă posibile relații cu aceste civilizații. Trecând rapid în revistă câteva locații bune de întreceri, întoarse telefonul către ea, practic „aruncând mănușa” în ea cu un rânjet diavolesc. Sigur putea oricând să-i spună că-i fiica unei cățea și să se dueleze până la moarte cu arme de foc, sau cu naginate dăruindu-i astfel un avantaj, devreme ce majoritatea domnișoarelor din familii bune știau să utilizeze o astfel de armă sau ceva similar.

- Avem aici cinci locații, puneți colegii să se uite de poliție în locațiile astea trei, eu le supraveghez pe restul. Dacă poliția are activitate în zona respectivă, mergem în altă locație. Pornim de aici ne suim pe Kanjozoku să prindem viteză printre toate Type R-urile începătorilor și coborâm la a doua ieșire și mergem prin trafic pentru ultimii nouă sute de metrii. Nu apari cu mai mult de două escorte sau vom zbura împreună prin primul parapet. Miza să fie... Mașina și încă patruzeci de mii de dolari, iar dacă te gândești să aduci ceva sub cinci sute de cai putere zic să-mi dai banii de acum. Voi inspecta personal drumul, iar mașinile omul tău la alegere. Vine poliția.. Ne spargem după linia de sosire, fiind că drumul.. e destul de imprevizibil, spre bine sau spre rău.

Atât în orientul mijlociu cât și printre marii bogătani cu care a avut de aface, mereu a fost înconjurat de mașini de import și alte capodopere ale ingineriei moderne, dar nimic nu-i mai bun decât ceva ce poți tu însuți înțelege și opera. Mașina cu cât e mai puternică, cu cât va încerca tare să te ucidă. O paralelă perfectă cu oricare femeie care o cunoscuse până acum. Dar vorba aceea „fiecare cu pizda mă-sii”.

- Dacă e nevoie facem și teste de doping doamnă.. Dar cel mai important este să trecem linia de sosire.. Fiecare își aduce un martor. Cât despre podium, am ce n-a văzut JSDF-ul de muuultă vreme și totul se face că încă se scumpesc..